Japonezul care a învățat româna din filmele lui Porumboiu și de pe Facebook, fără să fi venit vreodată la noi: „Am un vis afurisit de uriaș să fiu scriitor publicat în România”

Într-un interviu pentru Libertatea, Tettyo Saito vorbește despre cum și-a depășit starea fragilă de sănătate și a ajuns, așa cum îi place să spună, imigrant în limba română. Vorbește despre problemele de rasism ale japonezilor, violența și hărțuirea femeilor din Japonia, diferențele în cinematografie dintre țara mamă și cea adoptivă.

Tettyo a oferit, pentru cititorii Libertatea, și un fragment de câteva pagini din volumul său autobiografic, tradus de Olivia Putyer.

*Pentru autenticitate, am păstrat neschimbată exprimarea în scris a lui Tettyo Saito.

O lume fantezistă numită România

„Sunt nepriceput să vorbesc românește cu gura, haha. Și vreau să-mi reprezint gândul și emoția în română în mod exact, meticulos și sincer pentru oameni români”, mi-a răspuns Tettyo, în română, când i-am scris pe Facebook și l-am rugat să vorbim pe Zoom despre cartea lui, pe care doar ce a lansat-o în februarie și care se numește „Eu nu prea ies din casă, abia de părăsesc Chiba, nu am fost niciodată în străinătate, dar am devenit scriitor român”. Un titlu lung, specific romanelor fantasy de adolescenți, numite „narou-kei”, în care protagonistul, un tânăr obișnuit, se pierde într-o lume fantezistă și devine erou. „Narou” înseamnă, în japoneză, „să devenim”.

Recomandări

Românul care trăiește la cea mai înaltă altitudine din Bucegi. Ce sfaturi le dă turiștilor surprinși de furtună pe creastă: „Sunt două lucruri banale care le pot salva viața”

„Aici, această lume fantezistă este România sau limba română, haha. Îmi place asta!”, explică Tettyo, în vârstă 31 de ani. Descrie volumul drept „o poveste despre un japonez neostoit care a întâlnit limba română în cea mai urâtă perioadă a vieții”, un „grand tour” în cultura română. Cartea, o autobiografie despre cum a descoperit și învățat limba română, și totodată o analiză lingvistică, este deocamdată disponibilă doar în librăriile din Japonia și nu a fost tradusă în română.

„Am pus inima și sufletul doar în citire și scriere”

Când ne scriem, aproape toate propozițiile le încheie cu „haha” sau „lol” (acronim pentru „laugh out loud”, expresie pentru a descrie ceva amuzant, n.r.) și uneori le începe cu interjecția „ou”.

Face unele dezacorduri pe alocuri și articulează greșit unele substantive. Uneori, folosește expresii, deși corecte, mai puțin uzuale în româna vorbită – nu doar pentru că traducerea dintr-o limbă în alta nu poate fi întotdeauna exactă, ci și pentru că i se par mai creative. De exemplu, în loc de „în continuu” preferă „la nesfârșit”. Despre asta vorbește și în cartea lui:

„Fiind vorbitor non-nativ al limbii române, felul în care o folosesc diferă de cel «obișnuit», deci inevitabil totul pare nou. Cu toate astea, dacă ești scriitor, să te complaci în corectitudine și normalitate nu-i un țel suficient de ambițios, zic eu. Personal, sunt mânat de dorința de a declara sus și tare că româna mea e o română separată, o română alternativă. Sau cel puțin nu e greșită. Dar nu cred că ajunge să mă mulțumesc cu faptul că nu e greșită. Îi trebuie un nume. Vreau să-mi ridic ideea la rang de concept. Denumirea care mi-a picat din cer e «nikkei-ruumania go»”, scrie autorul. „Nikkei-ruumania go” s-ar traduce „limba japonezo-română”.

Recomandări

Voi ce viitor doriți pentru Uniunea Europeană?

În opt ani de când a început să studieze limba română, Tettyo spune că greșește tot mai rar. Are ceva mai mult de lucrat la comunicarea verbală. „Am pus inima și sufletul doar în citire și scriere. Păi, doar am devenit scriitor în limba română datorită acestei căi de studiu, așa că nu este rău, cred eu, haha”, spune tânărul japonez.

A învățat din filme românești și citind postări ale românilor pe Facebook

Tettyo Saito s-a apucat să învețe româna prin 2015, după ce i-au picat ochii pe un film românesc, „Polițist, adjectiv”, al lui Corneliu Porumboiu. Se întâmpla imediat după ce a terminat facultatea și simțea că nu îi iese nimic. 

Devenise hikikomori, un termen japonez care se referă la adolescenții și adulții tineri care se izolează social în casele părinților, într-o combinație de anxietate, depresie și singurătate, incapabili să lucreze sau să meargă la școală luni sau chiar ani. În Japonia, este un fenomen, 1,46 de milioane de oameni fiind hikikomori.

Recomandări

Klaus Iohannis și-a depus cererea de pensionare din postul de profesor de la Colegiul „Brukenthal”, pe care l-a ţinut blocat 27 de ani

Critic literar și de film, tânărul, pe atunci în vârstă de 23 de ani, a petrecut luni întregi fără să iasă din casa lui din orașul Ichikawa, prefectura Chiba, aflat la jumătate de oră de Tokyo. A vizionat câteva mii de filme și a scris recenzii pe rețelele sociale și pe bloguri. Unul dintre ele a fost filmul lui Porumboiu. L-a intrigat „înțelegerea lingvistică” din „Polițist, adjectiv”: se ciocnesc două definiții ale cuvântului „polițist”, cea din dicționar și cea din mintea protagonistului.

„Datorită acestei experiențe de neuitat, eu am descoperit limba română pentru prima dată. Simt că m-a motivat să devin scriitor în limba română, haha”, afirmă tânărul japonez.

Apoi au urmat și altele, „prea multe, lol”: „A fost sau n-a fost” și „La Gomera”, tot ale lui Corneliu Porumboiu, „Marfa și banii”, „Aurora”, de Cristi Puiu, „Boogie”, de Radu Muntean, „După-amiaza unui torționar”, de Lucian Pintilie, printre ele. Cel mai recent a văzut „Oameni de treabă”, de Paul Negoescu, despre care spune că a fost o „experiență intensă”. Pe lista de văzut mai are și „Taximetriști”, pentru că îi plac filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ca să învețe, a găsit trei manuale de limba română, pentru că doar atâtea sunt în Japonia, a început să citească recenzii de film ale criticilor români și pentru ajutor gramatical, a comparat traducerile de pe Vice România cu articolele originale în limba engleză de pe Vice SUA sau Marea Britanie.

Apoi, a trimis în jur de 4.000 de cereri de prietenie românilor pe Facebook, între care și scriitori și jurnaliști.

Am vrut ca limba română să fie înrădăcinată în viața mea cotidiană, în Japonia. Nu există nicio șansă ca să conversez în română în timp ce locuiesc în Japonia, așa am încercam să mi-o creez singur. Oamenii români au acceptat cererea acestui japonez misterios și atunci treptat creștea numărul de cuvintele românești pe timeline-ul meu și implicit, vocabularul.

Tettyo Saito:

„În timp ce citeam o groază în română, îmi spuneau mulți oameni în timp ce ne conversam pe Messenger și astfel învățam cum să scriu mai mult și mai corect în română și mai ales, cum să scriu o poveste în română”, adaugă scriitorul.

„Scriu povestiri despre partea întunecată a Japoniei și îmi doresc să fiu scriitor publicat în România”

Ca exercițiu de studiu, a tradus din japoneză în română propriile recenzii de cărți și filme, dar și povestirile scurte pe care le avea scrise din perioada facultății. Prin 2019, a prins curaj și a postat pe Facebook un mesaj: „Scriu povestiri despre partea întunecată a Japoniei și îmi doresc să fiu scriitor publicat în România, e cineva interesat?”. I-a răspuns scriitorul Mihail Victus, redactor al revistei literare LiterNautica.

A publicat prima dată „Un japonez ordinar”, despre rasismul japonezilor față de coreeni, una dintre temele recurente în textele lui Tettyo. De atunci, revista a ajuns să-i găzduiască zeci de povestiri, despre misoginism și feminism, rasism și discriminare, violență și disprețul societății față de victime, mai degrabă, și nu față de agresori.

Scrie așa, explică tânărul, pentru că vrea să le vorbească românilor despre „acum”-ul din Japonia și pentru a umple un gol din literatura culturii sale, care prezintă mai degrabă „partea strălucitoare și creativă”, un „miraj”, crede Tettyo. Care e mai mult decât anime – desene animate – și manga – benzi desenate.

Rasismul, discriminarea, misoginismul, printre temele abordate

„Nu se poate vedea partea mai rea a culturii japoneze din lucrările pe care Japonia le promovează intenționat. Mă gândesc că sunt necesare lucrări care să descrie animozitatea înrădăcinată în Japonia și incultura sa, așa că eu continui să scriu povești despre partea întunecată a Japoniei la nesfârșit, ca și cum aș încerca să neutralizez o otravă dulce cu un antidot amar”, afirmă.

În „Naștere” și în „Ea sare”, de pildă, a scris despre masculinitatea toxică și represivă. „Descrie absurditatea lor (a bărbaților heterosexuali, n.r.) deprimantă care se conectează treptat cu naționalismul”, explică scriitorul. Tettyo face, de asemenea, o paralelă cu dreapta religioasă din România, care respinge căsătoriile dintre persoanele de același sex.

O altă „parte întunecată” a Japoniei asupra căreia vrea Tettyo să atragă atenția este violența domestică. În Japonia, în 2021 au fost raportate peste 83.000 de fapte de violență domestică, aproape 75% împotriva femeilor, la o populație de 125 de milioane de locuitori. În România, anul trecut au fost peste 55.000, la o populație de 11 ori mai mică. 

„Investigația nepoliticoasă a poliției, disprețul oamenilor pentru victime, atmosfera sexistă a societății. Din cauza acestor lucruri, femeile nu cred că violența este judecată în mod legitim și din cauza aceasta ele încearcă să ascundă, iar violența devine «inexistentă». Mai ales, «chikan 痴漢», molestare publică în mulțimi sau tren în special, se întâmplă atât de ușor și frecvent încât ele renunță la a lua o acțiune împotriva molestării”, explică Tettyo.

Despre „Colectiv”: „Descrie corupția guvernului într-un mod extrem de revelator”

Spune că se întâmplă prea rar ca scriitorii sau regizorii să fie critici la adresa sistemului. Asta admiră în special la cinematografia românească, reproșul ei „ascuțit” față de țară, autorități. Dă exemplu filmul „Colectiv”: „Descrie corupția guvernului și sistemului medical într-un mod extrem de revelator”, afirmă Tettyo.

Puține proiecții japoneze se pot apropia de nivelul „Colectiv” sau de alte filme românești contemporane, crede scriitorul. Nici măcar „Shoplifters” / „O afacere de familie”, care spune povestea unei familii care trăiește din furt din supermarketuri pentru a face față sărăciei.

În cultura japoneză, explică Tettyo, există termenul „baikoku-do 売国奴” care literalmente s-ar traduce „ticălos care vinde o țară” sau mai simplu, „trădător de țară”, și prin care sunt descriși progresiștii de către „neto-uyo”, adică ultranaționaliștii. Deși prietenii lui îl susțin pentru că îi împărtășesc opiniile, e convins că există „neto-uyo” care l-au numit cel puțin o dată trădător de țară pentru scrierile sale.

„Dragx românx prietenx”

Știe însă că nici România, țara care i-a adoptat creațiile literare, nu e perfectă și nu vrea să o idealizeze. Știe despre violența domestică, a citit despre corupția din politică, a aflat și despre doctorate plagiate și jurnaliști amenințați, despre cum un partid considerat extremist, AUR, a luat avânt pe scena politică românească.

„Indiferent cât de mult iubesc eu cultura română, românii și limba română, n-ar trebui să idealizez însăși România”, punctează scriitorul. 

În postările sale de pe Facebook, Tettyo folosește un soi de expresie-manifest preluată de la tineri: „dragx românx prietenx”. Sub ea vrea să cuprindă toate genurile, nu doar feminin și masculin, ci și queer și nonbinar, în condițiile în care gramatica limbii române este regulată de gen.

„Eu o folosesc deoarece vreau să arăt respect pentru oamenii care creează o expresie nou-nouță, făcând limba română să progreseze într-un viitor strălucitor”, explică scriitorul.

Citește Eliade și ascultă Bruja

În afară de filmele românești, Tettyo e pasionat și de muzica underground românească. Ascultă versurile trap ale Brujei – „craniul meu e lovit violent” -, rock-ul „mișto la viteza vântului” al celor de la PLANT și Sofia Zadar, „curcubeu proaspăt și vibrant”.

Chiar la 15 ore cu avionul de București, pentru că „internetul e afurisit de mișto”, a descoperit că poate asculta coloana sonoră a filmului muzical din anii ‘70 „Veronica” pe Spotify și cea a seriei de filme „Liceeni”, pe care le consideră „interesante”.

În primii ani în care abia învăța româna, i-a picat în mână „Un cal într-o mare de lebede”, de Raluca Nagy. A fost prima carte pe care a citit-o în limba română. S-a îndrăgostit și de cuvintele altor autori români contemporani: Horea Sibișteanu, Diana Bădica, Tatiana Tîbuleac, Mihail Victus, lângă ale căror cărți și-ar dori să o vadă la un moment dat pe a lui, scrisă în română.

A citit însă și scriitori vechi, precum Liviu Rebreanu și Mircea Eliade. Pe cel din urmă, cel puțin, l-a redescoperit și l-a înțeles mai bine când i-a citit câteva romane nu în română, ci în japoneză – i-au plăcut în special „Maitreyi” și „Domnișoara Christina”.

„Când citeam un comentariu detaliat despre cartea și viața lui Eliade, am văzut cuvintele lui, în japoneză: «Jibun no shin no tensyoku, sore wa ruumania-go no sakka». Asta înseamnă «Vocația mea adevărată este de scriitor român». Deși am citit asta la bibliotecă, am aproape de plâns, serios! Acum îmi place Eliade mai mult ca niciodată. Vreau să scriu în limba română cu cuvintele lui Eliade”, spune japonezul.

Imigrant în altă limbă

În septembrie 2021, când a împlinit 29 de ani, tânărul japonez și-a făcut o promisiune. Într-o poezie proclamație, scrisă în ceea ce el a numit „nikkei-ruumania go”, limba japonezo-română, a spus că până împlinește 30 de ani va publica o culegere de povestiri sau poezii în limba română. Când a compus versurile, și-a dat seama că este un „vis afurisit de uriaș” pentru un japonez, dar se simte în continuare încrezător. „Voi face toate lucrurile proaste”, a scris el atunci, pe Facebook.

Are aproape 31 de ani, încă nu a reușit să publice un volum în limba română, dar este mulțumit cu ce a reușit în opt ani de când a început să studieze o cultură atât de îndepărtată. Totuși, spune Tettyo, a publicat multe povestiri și a reușit să aducă o bucățică din Japonia „reală” în fața românilor. Simte, chiar dacă mai degrabă digital, prin intermediul rețelelor sociale, că și românii l-au îmbrățișat călduros și se consideră „imigrant în limba română”.

„Pentru mine, patria corpului meu este Japonia și este destul de greu că eu, care sufăr de boala Crohn (boală digestivă autoimună, n.r.), imigrez într-o altă țară, chiar în România. Dar simt că limba română ar putea fi totuși patrie pentru un om așa bolnav ca mine. În acest sens, eu vreau să fie imigrant în limba română”, afirmă scriitorul.

În afară de visul său măreț la care nu renunță, Tettyo mai are de făcut un pas: să răspândească printre japonezi cultura română. „Păi, așa că, Ambasada României în Japonia, nu vreți să mă recrutați ca pe un expert în relații publice în japoneză? Lol”, glumește Tettyo Saito.

Urmărește-ne pe Google News