Porția de carte. Cinema ambulant pentru vise mărețe/Copiii vor să știe adevărul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În fiecare săptămână, Libertatea vă prezintă o rubrică dedicată cititorilor, cu două apariții dintre cele mai noi și mai incitante ale editurilor din România.
Cuprins:
Cinematograful călător al domnului Saito (Annette Bjergfeldt, Editura Humanitas Fiction)
Există dimineți în care Bucureștiul pare un decor cenușiu, cu oameni grăbiți să ajungă parcă nicăieri. Cartea de față, tradusă de Flavia Teoc, e o barcă de salvare din cotidian și obișnuit, un Cinema Paradiso cu imaginație și scriitură nordică.
Annette Bjergfeldt a scris o carte care funcționează ca un bilet de avion către o destinație necartografiată, cu o nostalgie duioasă și colorată. E genul de lectură care te face să ratezi stația de autobuz pentru că erai prea ocupat să vezi cum se proiectează visele pe un cearșaf alb, în bătaia vântului.
Lita, personajul care ne călăuzește prin acest labirint de amintiri, nu e deloc o eroină clasică. E mai degrabă o colecționară de cioburi de viață și de întâmplări. Provenind dintr-o familie unde eșecul pare să se transmită genetic, la fel ca ochii albaștri sau predispoziția la melancolie, Lita caută un sens în haosul lumii. După multe călătorii, ajunge pe insula canadiană Upper Puffin, un loc rupt de relele lumii, unde întâlnește o sumedenie de personaje aflate la limita magiei, aproape de viețuitoarele marine și de spectacolul fascinant al aurorei boreale.
În această comunitate închisă, de pescari, o dată pe an apare domnul Saito, care nu este un personaj, ci o stare de spirit. Cu proiectorul său portabil și cu multe filme care par să conțină răspunsuri la întrebări nespuse, el amplifică spectacolul acelui colț de lume, ca un highlight.
Ritualul revelator de a sta împreună în întuneric, așteptând ca lumina să spună o poveste despre fiecare dintre noi, este prezentat grațios, făcând din cinema nu doar o formă de divertisment, ci și o formă de terapie colectivă, un mod de a îmblânzi singurătatea și izolarea.
Cartea e un du-te-vino amețitor între pasiunea fierbinte a Argentinei, locul de origine a Litei, oniricul oriental și pragmatismul nordic (Bjergfeldt este daneză și are darul de a picta cuvintele; simți mirosul de tango, de praf de pușcă, de mare sărată și de popcorn ars). Ea scrie despre o lume în care scrisorile se pierd, dar sentimentele ajung mereu la destinație, chiar dacă sub o formă pe care nu o recunoști la început.
Dacă nu te temi nici de ridicol, nici de suferință, viața este exact așa: un amestec de comedie bufă și tragedie greacă, unde trebuie să schimbi, din când în când, rolele de film din proiector. Personajele secundare sunt atât de vii, încât ai impresia că, dacă închizi cartea brusc, o să le prinzi degetele între pagini. Toate acele destine frânte, de la „capătul lumii”, își regăsesc demnitatea în fața ecranului improvizat al domnului Saito.
Într-o eră a ecranelor și a singurătății digitale, Bjergfeldt ne reamintește de puterea unității. Cinematograful călător al domnului Saito vorbește răspicat, în pagini consistente ca idei și scriitură, despre curajul de a proiecta propriile dorințe pe cerul liber, chiar și atunci când știm că e posibil să plouă.
Adevărul * Binele și răul (Oscar Brenifier, ilustrații: Zelda Zonk și Clement Devaux, Editura Booklet Fiction)
În viața de părinte vine o vreme când o întrebare de trei cuvinte, lansată de un pici care abia ajunge la clanța ușii, te blochează definitiv. „De ce e rău să minți dacă nimeni nu află?” sau „Cum știm că ce e bine pentru mine e bine și pentru tine?”. În acele secunde de tăcere stânjenitoare, în care cauți definiții prin sertarele prăfuite ale memoriei, ai vrea să ai la îndemână acest volum tradus de Diana Morărașu.
Adevărul și Binele și răul nu sunt niște manuale de morală prăfuită, ci niște garanții către gândirea critică, ilustrate cu un umor savuros de Zelda Zonk și Clément Devaux. Brenifier, un soi de Socrate modern care nu se teme de întrebarea „de ce?”, ne propune o călătorie în care destinația nu e un răspuns fix, ci însăși capacitatea de a judeca.
Stilul lui Brenifier e ca o partidă de ping-pong intelectual. El nu vine să-ți spună „Așa e bine, așa nu!”, ci te întreabă „Ce-ar fi dacă...?”. În partea despre adevăr, suntem purtați prin labirintul sincerității. E OK să ascundem adevărul ca să nu rănim pe cineva? E adevărul același pentru toată lumea?
Ilustrațiile Zeldei Zonk aduc acea notă de prospețime care transformă abstractul în ceva palpabil. Copiii înțeleg că adevărul e o oglindă care uneori reflectă mai mult decât suntem noi pregătiți să vedem cu adevărat.
În Binele și răul, Clément Devaux pune în imagini dilemele noastre etice de zi cu zi. E fascinant cum Brenifier reușește să explice că binele nu e o listă de reguli lipite pe frigider, ci o negociere permanentă cu propria conștiință și cu cei din jur. Cartea e o invitație la empatie, într-o lume care pare să fi uitat semnificația acestui cuvânt.
Existăm într-o eră a „fake news”-ului și a relativismului extrem, din care distincțiile dintre valorile morale s-au evaporat ca roua dimineața. Acest volum, aparent pentru copii, reprezintă un adevărat instrument de supraviețuire emoțională și intelectuală.
Nu e un șir de predici, ci un dialog. Stilul grafic, aerisit și plin de ironie fină, face ca lectura să fie o plăcere. Merge foarte bine citită în duet - copil și părinte -, pentru a descoperi împreună că lumea nu e doar albă sau neagră, ci are și nuanțe infinite, care merită studiate și asimilate.
Volumul e un exercițiu excelent pentru a înțelege care sunt întrebările care contează cu adevărat.
