Premieră la TNB: „Proorocul Ilie” sau cum să-I dai lui Dumnezeu o mână de ajutor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Este binevenită încercarea regizorului Botond Nagy (un fruntaş al generaţiei sale) de a pune în scenă piesa dramaturgului polonez Tadeusz Słobodzianek în acest context de frământări planetare, în care omenirea se întreabă din nou despre sensul existenţei.
„Proorocul Ilie” este (inspirată dintr-o istorie petrecută prin anii ’30 ai secolului trecut) povestea unei parohii rurale care, presimţind sfârşitul lumii, încearcă să se mântuiască şi, cu generozitate, să mântuiască întreaga omenire. Ridicat de Dumnezeu la cer şi aşteptat din moment în moment să coboare ca unul dintre „protagoniştii” Apocalipsei, imaginea proorocului Ilie al Vechiului Testament îi aruncă pe oameni într-o beţie mistică. Văzând în parohul lor pe Hristos, credincioşii vor să-l răstignească şi să-şi forţeze astfel răscumpărarea păcatelor. Să-L ajute pe Dumnezeu în opera Lui.
Cum se mai întâmplă şi astăzi, oameni cuprinşi de spaima necunoscutului caută Împărăţia Cerurilor nu în ei înşişi, ci în afara lor. O înlănţuire de trăiri şi acţiuni suprarealiste ia oamenii pe sus, dar nu atât de sus încât să câştige ceea ce se transformă într-o adevărată întrecere cu Dumnezeu.
Viaţă, moarte, iubire, salvare, înţelepciune şi nebunie, speranţă şi deznădejde sunt teme recurente, de la alungarea din Rai. Frământările personajelor din piesă sunt şi frământările noastre. Le înţelegem foarte bine, fără să fie nevoie ca regizorul să îl îmbrace pe Proorocul Ilie în trening Adidas, subliniind - cu trei linii, groase până la grotesc - că între cei de pe scenă şi spectatori nu există barieră spirituală. Demersul lui Botond Nagy seamănă cu al lui Andrei Şerban din „Trilogia antică”, amintind de minerii „infiltraţi” pe scenă, ca să amintească publicului ceea ce ştia dureros de exact: era 1990, anul mineriadelor.
În spectacolul lui Botond Nagy această „aducere la zi” funcţionează mai mult ca o distragere a atenţiei de la text. Textul lui Słobodzianek, „aşezat” impecabil de Diana Nechit. Un text-ancoră în călătoria spectatorului spre el însuşi, călătorie luminată de scenografia Irinei Moscu şi muzica lui Claudiu Urse.
Dacă jocul actoricesc al lui Richard Bovnoczki este fără reproş, parte din echipă - teatralizând uneori până la caricatural metafora a ceea ce dramaturgul vede ca pe un mister medieval - duce povestea pe punctul de a aluneca pe panta neverosimilului.
Noua premieră a Naţionalului bucureştean merită văzută. Faptul că, la final, ne reevaluăm răspunsul la întrebarea despre sensul vieţii rămâne un câştig preţios.
Îi putem da şi noi o mână de ajutor lui Dumnezeu? Fireşte, dar fără să-L încurcăm.
Fotografii: Nikita Dembinski / TNB
