Recomandări culturale. Documentarul “Totul nu va fi bine”, la Astra Film Sibiu: povestea regizorului afectat de explozia de la Cernobîl

În plus: 

• Jocul “Viața înainte de internet”, creat de regizoarea Ioana Păun în urma unei cercetări
• Cartea “Poate ar fi bine să discuți cu cineva”, de la care aflăm ce e psihoterapia și cum ne poate ajuta să ne trăim viața conștient, nu pe pilot automat

FILM: “Totul nu va fi bine”, regia Adrian Pîrvu și Helena Maksyom, Astra Film Sibiu

Un tânăr își filmează mama. Stau în ceea ce intuim că e o sufragerie sau o cameră de apartament pe care o știu bine. Față în față, cu un aparat de filmat între ei. Poartă o conversație caldă, normală, ca și cum aparatul nu ar fi acolo. Cel puțin așa își dorește fiul regizor.

Vorbesc despre cum mama, pe vremea când era însărcinată cu fiul, a călătorit în Ucraina în interes de serviciu. Era anul 1986. Tocmai atunci s-a întâmplat accidentul nuclear de la Cernobîl. Când fiul s-a născut, câteva luni mai târziu, era aproape orb. Medicii i-au spus că e probabil o consecință a expunerii la radiațiile radioactive la care a fost expusă în Ucraina. Nici până în ziua de azi mama nu s-a iertat. Încă se gândește că, poate, dacă nu călătorea atunci, fiul ei s-ar fi născut fără glaucom.

Secvența asta de interviu e una dintre cele cu care debutează documentarul “Totul nu va fi bine”, regizat de Adrian Pîrvu și Helena Maksyom. Mi se pare reprezentativă pentru stilul și intențiile lui Adrian Pîrvu. E atent la el și la ceilalți. Vrea foarte mult să afle informații care să-l ajute să-și înțeleagă condiția, dar nu cu orice preț. Uneori, să nu îi faci pe alții să sufere e mai important.

Totul pornește de la nevoia tânărului născut în 1986 de a afla cât mai multe despre situația lui. S-a născut aproape orb, suferă de glaucom și posibila explicație de care știe e accidentul de la Cernobîl.

În Ucraina o întâlnește pe Helena Maksyom. Și ea are probleme de sănătate cauzate de radiațiile de la Cernobîl. Helena îi este ghid prin Ucraina și, treptat, cei doi încep o poveste de iubire care nu se termină cu final fericit, cel puțin nu după “rețeta Hollywood”, după cum ne avertizează chiar titlul.

Pe lângă povestea de iubire, Adrian reușește să întâlnească alți oameni afectați de accidentul nuclear, oameni cu suferințe grave. Sunt ucraineni cu dificultăți locomotorii, care trăiesc în sate cu centre specializate pentru îngrijirea lor. Sunt femei care nasc prematur copii cu probleme grave de sănătate. Întâlnește chiar și oameni care suferă de glaucom și de orbire, la fel ca el. Sunt oameni care, în ciuda suferințelor mari, găsesc sens în viața lor.

Cu blândețe și căldură, documentarul “Totul nu va fi bine” ne face să privim situații deloc roz, ne provoacă să încercăm să le înțelegem și, poate cel mai important, să acceptăm că, în viață, totul nu merge bine mereu.

Filmul a câștigat premiul FIPRESCI la TIFF 2020. Va fi proiectat pe 7 septembrie la Festivalul de Film Astra din Sibiu. Biletul costă 15 lei și se cumpără de pe eventbook.ro.

ARTĂ: “Viața înainte de internet”, Ioana Păun

Pe vremea când nu aveam internet, viețile noastre arătau altfel. În sala de așteptare a unui cabinet medical, de exemplu. Nu te absorbea cu totul telefonul și nu derulai la infinit postările de pe social media. În schimb, îți omorai timpul privind secundarul ceasului de perete, analizai fiecare om din sala de așteptare și observai mici detalii din care puteai construi povești în mintea ta, citeai o carte, jucai tetris.

La cum arătau viețile noastre înainte de internet s-au gândit Ioana Păun, regizoare de teatru, și Sillyconductor, muzician, când au început să lucreze la proiectul Life Before Internet. Documentarea lor a început în timpul debutului pandemiei de coronavirus. Prin cercetarea lor au adunat informații despre obiceiurile oamenilor în anii 90, înainte ca internetul să ajungă peste tot. Cu ajutorul designerului de jocuri Mona Bozdog, lector în Immersive Experience Design la Universitatea Abertay în Scoția, și al programatorului Cătălin Boitor, au pus toate informațiile și toate poveștile într-un joc video.

Suntem în 1994. Jucând jocul, intrăm în pielea unei tinere care-și vede liniștită de viață. Acasă, vrea să vadă Beverly Hills la televizor, dar familia și vecinii o tot întrerup, fiecare cu câte o cerință specială, așa că ratează singura șansă de a vedea serialul (spre deosebire de prezent, când putem vedea ce vrem, când vrem, de câte ori vrem prin platformele de streaming). Într-un alt episod, suntem în sala de așteptare a unui cabinet medical. Iar în al treilea, ne plimbăm prin cartier.

Jocul e gândit în special pentru generațiile tinerilor de azi care s-au născut în lumea internetului și care nu știu cum arăta lumea înainte. E o ocazie bună și pentru noi, ceilalți, să ne amintim cum arătau viețile noastre înainte. Scopul, cred, nu e să regretăm acele vremuri și să le disprețuim pe cele actuale, ci să ne dăm seama ce mult ni s-au schimbat viețile în câteva decade, ce repede a avansat lumea și ce multe schimbări am trăit în cursul vieții noastre.

Jocul este, deocamdată, într-o versiune demo, pentru testare. Îl găsiți la adresa https://ioanapaun.com/life-before-internet. 

CARTE: “Poate ar trebui să vorbești cu cineva”, de Lori Gottlieb, Editura Litera

De “Poate ar trebui să vorbești cu cineva” e foarte probabil să fi auzit deja, căci a fost pe un mare val de popularitate.

Cartea e, în primul rând, o carte de memorii. Înainte să fie psiholoagă, Lori Gottlieb, autoarea, a scris scenarii de seriale la Hollywood („Friends” și „ER”), apoi a studiat medicina, dar a abandonat-o pentru că nu se potrivea cu condițiile (voia mai mult timp cu pacienții, nu doar 15 minute), apoi a studiat și s-a specializat în psihologie. Și-a găsit împlinirea în meseria de psihoterapeut: în 50 de minute, avea timp să realizeze o conexiune reală cu pacienții săi și putea să îi ajute de-adevăratelea.

În cartea sa de memorii, Lori Gottlieb ne poartă printr-o bucată a vieții ei când lucrurile au fost date peste cap de o despărțire neașteptată. De aici, ajunge chiar ea să meargă la terapie pentru a înțelege ce i se întâmplă, cum a ajuns aici și pentru a-și continua viața mai sănătos, cu obiceiuri emoționale mai bune.

Asta ar fi partea care ne surprinde, căci nu suntem obișnuiți cu ideea că și psihoterapeuții merg la alți psihoterapeuți și că au și ei nevoie, ca orice oameni, de ajutor prin terapie. Imaginea terapeuților ca niște zei începe să se prăbușească și asta e bine.

Prin alegerea de a deschide larg ușa către intimitatea sa, folosindu-se de exemplul personal, Lori Gottlieb ne arată cum funcționează psihoterapia. Sunt informații utile pentru cine nu a fost niciodată la terapie – de exemplu, cum găsești un psihoterapeut, cum știi dacă vă potriviți sau nu, cum decurge o ședință -, dar și informații care merg mai în profunzime pentru cine e familiar cu psihoterapia. Pentru aceștia, poveștile lui Gottlieb funcționează ca o ocazie de a ne aduce aminte de tehnici de introspecție și analiză de folosit în viața de zi cu zi, cu scopul de a ne trăi viața conștienți, nu pe pilot automat.

Mai departe, Gottlieb intercalează în poveștile sale de viață pe cele ale pacienților săi. Suntem avertizați de la început că pacienții-personaje din carte sunt inspirați de realitate, de pacienți pe care Gottlieb i-a văzut la terapie, dar că nici unul nu corespunde în totalitate realității. Adică sunt mai mult personaje construite decât reale. Chiar și fără acest avertisment, artificialitatea personajelor se cam simte. Replicile lor (e mult dialog în carte, bine scris) sunt ale naibii de spirituale – surprind exact esența lucrurilor și sună și foarte bine. Citindu-le, ai sentimentul că e prea frumos să fie adevărat. Și cum noi aflăm din prima parte a cărții că autoarea a fost o scenaristă de succes pentru seriale de televiziune populare, devine clar – sau cel puțin suspectăm – că și-a folosit talentul de a crea povești, de a ficționaliza. Am ales să fac pace cu ideea asta. Așa că, odată ce-am citit-o ca pe o operă de ficțiune, ca pe un roman, nu m-am mai simțit păcălită și am fost liberă să culeg din cartea lui Gottlieb învățămintele de care aveam nevoie.

Dacă v-au plăcut cărțile lui Oliver Sacks despre pacienți cu diverse boli psihiatrice sau neurologice sau cărțile lui Irvin Yalom despre pacienții săi la psihoterapie și dacă vă plac narațiunile cu surprize și răsturnări de situație, ca-n seriale sau în ficțiune, și cartea lui Lori Gottlieb vă va plăcea.

Cartea costă 23 de lei pe litera.ro.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE