MENIU CAUTĂ
, de Mirela Petre

Recomandările culturale ale săptămânii. De la cartea care ne face atenți la amănunte la spectacolul ca un spațiu intim

Distribuie

Săptămâna asta servim un jurnal de gânduri și observații de la Patti Smith, un film ca o colecție de povestioare despre ce e aia să fii om, un podcast despre interrobang, un semn de punctuație exotic, și un spectacol, după Mircea Eliade, construit din spațiile noastre interioare.

Încercăm să privim un pic mai atent în jurul nostru și ne antrenăm mușchiul introspecției; vedem apoi ce ne facem cu ce adunăm. Oricum, nu ne grăbim nicăieri.

Carte: Trenul M, Patti Smith

Trăiam cu impresia că Patti Smith (cunoscută mai ales pentru muzica ei) are, la scris, un stil ermetic, dacă nu chiar pretențios. Nu știu de unde mi s-a înfipt prejudecata asta în cap, dar ce bine că am trecut peste ea și am început să o citesc.

Trenul M (editată de Polirom, 24 de lei pe elefant.ro) e o colecție de povestiri autobiografice. Te face să te simți de parcă treci printr-un portal direct în mintea ei, de unde asiști la toate gândurile – cum le desfășoară pe unele dintre ele ca firul de ață de pe o papiotă și cum le abandonează pe altele. De altfel, chiar asta-i senzația: că perii fire citind. La fel de reconfortantă e și atenția ei la detalii, peste care ne-am obișnuit să trecem cu vederea, ocupați cu toată treaba pe care o avem.

Patti Smith a publicat cartea asta de memorii în 2015, când avea 69 de ani. E cu și despre o femeie singură. Nu e trist, nu e nici vesel, doar e. Printre altele, m-a făcut să mă întreb de ce acceptăm atât de ușor, și chiar respectăm, singurătatea unei femei văduve, mai ales dacă e bătrână, dar cea a unei femei tinere ne revoltă. N-am ajuns încă la un răspuns.

Dincolo de asta, volumul e plin de trimiteri la cărțile și autorii ei preferați, filme, seriale polițiste, locuri (de la cafenele la grădini zoologice, chiar și cimitire) din toată lumea, oameni de știință și tot așa. Știe și îți spune și ție o grămadă de ciudățenii despre viețile scriitorilor. Se uită la o tonă de seriale polițiste până-și prăjește creierii, un fel de binging înainte de a fi la modă. Mai are și o fixație cu polaroidele – îi place să fotografieze tot felul de locuri sau lucruri ciudățele, cum ar fi ursul împăiat din casa lui Tolstoi, care ține-n mână o tavă pentru cărți de vizită.

Cel mai mult însă scrie despre cărțile și autorii ei preferați. Partea mișto e că, dacă ai citit deja cartea respectivă, simți un fel de complicitate și de mândrie că o ai în comun cu ea. Dacă n-ai citit încă, te face să ai chef s-o cauți și să te-apuci imediat de cartea respectivă.

Și ne mai dă ceva Patti: dor de ducă.

Film: The Ballad of Buster Scruggs

Vă plac filmele western? Mie nu prea. Dar The Ballad of Buster Scruggs nu e (neapărat) un western. E mai mult, așa, un pretext, un tip de obstacol pe care regizor-scenariștii și l-au pus singuri parcă pentru a se provoca să transmită emoția și ideea la fel de bine, chiar dacă-i un film despre o lume îndepărtată. Sau să ne facă semn cu ochiul că nu suntem noi nici primii și nici ultimii locuitori ai planetei; ce gândim, simțim și credem „s-a mai făcut”, ca să folosesc o vorbă din publicitate.

E, deci, un film despre noi. Făcut de frații Coen (Big Lebowski, No Country for Old Men), a avut premiera la Festivalul de Film din Veneția, unde a primit premiu pentru cel mai bun scenariu. Îi are pe James Franco, Liam Neeson și Tom Waits, printre alții. Are umor, emoție, necomplicată inutil, cum se mai întâmplă, și imagini perfecte. E disponibil pe Netflix.

Secvență din filmul

Filmul ne trece prin șase povești fără o aparentă legătură între ele sau cu noi. Cel mai șmecher tip din ținut și încrederea pe care-o are în el însuși; un tip care vrea să jefuiască o bancă și norocul lui; o colaborare artistică, fericită până la un punct, între un invalid și impresarul lui; un bătrân căutător de aur și prietenia lui respectuoasă pentru doamna Rezervă (de aur); fata care s-a speriat prea repede; o călătorie cu niște străini care te îngrozesc și te revoltă, dar pe care trebuie să-i tolerezi (e cu trăsura, dar putea fi foarte bine cu metroul ăla de 18:10). O să râdeți și-o să plângeți, dup-aia o să vă tot gândiți.

Unii – și eu printre ei – zic că e de mii de ori mai bun decât orice film de la Oscarurile de anul ăsta. Mai ales decât Roma, film regizat de Alfonso Cuarón, distribuit tot prin Netflix și fără cinematografe, care a bătut recordul la nominalizări (are zece în total). Diferența stă în bugetul de marketing. Dacă vreți să aprofundați, vă recomand un articol din fastcompany.com despre cum se fac campaniile de PR pentru premii, inclusiv Oscar.

Podcast: Interrobang 

‽ Ăsta a fost un interrobang. Ce‽ Nu se mai lasă mașinile parcate pe trotuare și pe trecerile de pieton‽ Ăsta a fost un exemplu de folosire a unui interrobang. E un semn de punctuație inventat în anii ’60 de Martin Speckter, un publicitar și un tip pasionat de typography (arta formei și aranjării literelor).

Interrobang desenat de Jack Lipton

A simțit nevoia acestui nou semn de punctuație de la reclamele pe care le făcea și care cereau un semn care să marcheze în scris o întrebare plină de entuziasm sau de surpriză. Pentru că avea și o revistă, TYPEtalks, a propus lumii ideea lui și câteva versiuni de cum să arate semnul ăsta. Și așa i-a rămas. Nu prea a prins, dar există oameni care-l folosesc și ne-ironic chiar și-n zilele noastre. Oricum, până la Speckter, nu se mai schimbaseră semnele de punctuație de niște sute de ani.

Restul poveștii interrobangului, în episodul 314 de la podcastul 99% Invisible. O să aflați inclusiv despre istoria semnelor de punctuație (le-a inventat un bibliotecar, Aristofan din Bizanț, în aprox. 300 î.Hr., când și-a dat seama ce obositor e să parcurgi șiruri infinite de litere, fără pauze) și o să auziți un exemplu concret din prezent în care se folosește semnul ăsta de punctuație exotic.

Ca o completare, vă recomand și episodul despre semnul exclamării din emisiunea de jurnalism explicativ Explained, făcută de redacția Vox pentru Netflix.

Teatru: La Țigănci

Spectacolul meu preferat de la unteatru e La țigănci. Scurtă reamintire: Unteatru e un teatru (hăhă) independent lansat în 2010 de doi regizori, Andrei și Andreea Grosu. Adresa e strada Sfinții Apostoli nr. 44. La țigănci urmează să se joace pe 18 și pe 19 februarie, de la 19.00. Biletele (sunt 45 de lei) și alte detalii, pe unteatru.ro.

Secvență din piesa de teatru La țigănci. de la unteatru

Preferat pentru că-i cu Richard Bovnoczki, un actor foarte bun pentru care-ar trebui să se facă tricouri de-alea cu I ❤️ Richard B. Preferat că e și cu Liviu Pintileasa și Mihaela Trofimov, doi actori cu care-am crescut la Brăila, plus Florina Gleznea, o actriță talentată pe care-am văzut-o de prea puține ori la cât e de talentată. Preferat că-i după La țigănci-le lui Eliade, una dintre nuvele mele preferate de la unul dintre scriitorii mei preferați. Chiar, mi se pare interesant că încă zic asta despre Eliade, deși nu l-am mai citit de când aveam 17 ani și nici nu mai țin minte exact de ce-mi place așa de tare. Dar m-am obișnuit să fie unul dintre acele lucruri care fac parte din mine.

Spectacolul e regizat de Andrei și Andreea Grosu, un cuplu foarte productiv în ultima vreme. La țigănci nu e nou, se joacă din 2014 încoace, dar mă refer la celelalte spectacole noi, cum ar fi Regele moare la Teatrul Național sau Pescărușul și Jocul de-a vacanța de la Teatrul Odeon. Scenografia e semnată de Vladimir Turturică, cel care-a făcut scenografia și la toate spectacolele de mai înainte. Deci e o echipă care lucrează bine împreună.

Preferat pentru că-i un spațiu intim, cum e la tine-n cap când stai cu cartea-n mână și-ți imaginezi toate scenele.

Preferat pentru că te ia de mână și te trage după el în lumea aia care-ți ia mințile și te faci să rămâi fără aer.

Citește și: Actorul Vladimir Găitan, memorabil la 72 de ani! „Mă simt boșorog, vorba lui Piersic. Sper să mai trag de mine 2-3 ani”

Citește mai multe despre Teatru pe Libertatea.

Comentarii