Recomandările culturale ale săptămânii. Un spectacol-bijuterie: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Luați-vă bilete în ziua în care se pun în vânzare!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru săptămâna asta, v-am pregătit spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” la Teatrul Metropolis, expoziția „Romanias” la MNAR, cartea „Talking to Strangers”/„De vorbă cu necunoscuți” a lui Malcolm Gladwell și filmul „Joker”.
Cuprins:
Libertate cu sau fără reguli
TEATRU: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, regie Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis
E mai liber cel care respectă regulile sau cel care se așază împotriva lor? E una dintre multele întrebări la care mai rumegi în timpul și după spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de la Teatrul Metropolis.
Regizat de Victor Ioan Frunză, a avut premiera acum un an, în septembrie 2018. Între timp, a luat luat un premiu (cel mai bun actor, Andrei Huțuleac) și două nominalizări (regie, scenografie) la Premiile Uniter 2019, e sold out în Festivalul Național de Teatru 2019 și e în continuare unul dintre spectacolele vedetă ale Teatrului Metropolis. Pe bună dreptate.
Textul care stă la baza spectacolului e o adaptare, semnată de actorul Adrian Nicolae (joacă și în spectacol), a romanului cu același nume scris de americanul Ken Kesey și publicat în 1962. Dacă nu vă amintiți cartea, poate mai țineți minte filmul din 1975 în care Jack Nicholson e frumosul nebun McMurphy (premiat cu Oscar).
Ceea ce ar fi putut fi intimidant pentru echipa de actori și artiști se transformă într-o provocare din care iese un spectacol-bijuterie cu o echipă închegată, în care rolurile secundare sunt la fel de complexe și explorate în toate nuanțele ca cele principale, cu muzică live și cu emoție sinceră. E genul de spectacol la finalul căruia tata (teatrului) Stanislavski cred că ar fi aplaudat vizibil mișcat.
Andrei Huțuleac îl joacă pe McMurphy, un băiat de 28 de ani care acceptă senin internarea la un spital de nebuni numai să scape de pușcărie. Cu impulsivitatea lui și rebeliunea ca reflex la orice e autoritate, perturbă monotonia unui grup de pacienți, monotonie care le convine.
Nu au fugit de pușcărie, ca McMurphy, când au ajuns aici, dar au fugit de viață și de dificultățile ei, fiecare din alte motive. Ca și cum viața în suspendare în salonul lor de spital de nebuni e mai ușoară decât viața cea adevărată, cu alți oameni, alegeri și consecințe.
McMurphy-ul lui Huțuleac are o contrapondere în asistenta-șefă Ratched a Nicoletei Hâncu. Ea e cea care conduce, de facto, salonul în care ajunge McMurphy. Unul care se împotrivește regulilor față în față cu una care ține la respectarea regulilor cu orice preț.
Din confruntarea asta, iese o discuție cu multe nuanțe despre libertate, putere și locul omului între ele.
În timpul spectacolului, s-ar putea să aveți senzația că ne privim propria lume la microscop, ca și cum grupul de actori ar reproduce o celulă din corpul societății în care trăim, mai avansați, dar cu aceleași dileme ca acum 57 de ani.
Pentru bilete la următoarea reprezentație, verificați frecvent site-ul https://www.teatrulmetropolis.ro (biletele se vând în ziua în care se pun în vânzare).
Să te vezi pe sine prin ochii altuia
FOTOGRAFIE: „Romanias”, Fundația Eidos și Magnum Photos, MNAR
La Muzeul Național de Artă al României (MNAR), e deschisă până pe 26 octombrie o expoziție realizată în colaborare cu Fundația Eidos (cei care organizează festivalul Unfinished) și Magnum Photos, una dintre cele mai faimoase organizații de fotografie din lume.
Sub numele „Romanias” expun șase fotografi: Bieke Depoorter, Thomas Dworzak, Paolo Pellegrin, Alec Soth, Newsha Tavakolian și Cristian Movilă. Sunt fotografi faimoși, publicați în reviste ca TIME, New York Times sau National Geographic.
Pentru expoziția de la MNAR, fiecare a primit misiunea de a surprinde esența României. La 30 de ani de la Revoluție, organizatorii au vrut să vadă, prin ochii unor străini, ce ne reprezintă. Nici una dintre ele nu se vrea o definiție absolută. În schimb, sunt perspective diferite care se completează într-un dialog în care suntem invitați să intrăm, ca privitori și, bineînțeles, ca români. Fotografiile străinilor ne surprind, căci surprind elemente la care noi am devenit imuni, căci trecem zilnic pe lângă ele, dar care, pentru cineva neimplicat, compun un tablou al sensibilității noastre interioare.
Mi se pare un exercițiu foarte bun să încercăm să ne privim din când în când cu ochii altcuiva, neimplicat. S-ar putea să descoperim lucruri noi despre noi înșine. Sau poate o motivație să nu cedăm.
Expoziția e deschisă de miercuri până duminică de la 10:00 la 18:00. Intrarea se face din strada Știrbei Vodă nr. 1-3, iar biletul costă 20 de lei.
Cum îi judecăm pe cei pe care nu-i cunoaștem
CARTE: „Talking to Strangers”/„De vorbă cu necunoscuți”, Malcolm Gladwell, Penguin Books/Editura Publica
Malcolm Gladwell e unul dintre cei mai faimoși scriitori americani, autorul cărților „Outliers”/„Excepționalii” și „Blink”, printre altele. Se spune despre el că ar fi, dacă nu cel care a inventat stilul, sigur cel care a popularizat genul literar de non-ficțiune care îmbină teorii științifice cu felul anecdotic de a spune povești. La șase ani de la ultima carte publicată, timp în care a produs podcasturi (despre unul v-am povestit într-o ediție mai veche a rubricii), Gladwell a publicat „Talking to Strangers”. E a șasea lui carte, a fost lansată în septembrie 2019, iar ediția în limba română va apărea luna viitoare.
Cartea aduce în discuție felul în care ne raportăm la oameni necunoscuți și felul în care reacționăm, ca reflex -- fie că așa suntem făcuți, din punct de vedere psihologic, fie că așa suntem crescuți, ca societate -- , atunci când suntem obligați să interacționăm cu acești necunoscuți. Teoria lui se vrea a fi aplicată în orice fel de situații banale de zi cu zi de fiecare dintre noi. Se concentrează, însă, la explicarea unor episoade recente din viața americanilor (care, prin extensie, s-ar putea aplica și restului lumii), cum ar fi cazuri de violență a poliției împotriva cetățenilor (în special cei de culoare sau femei), unele terminate chiar în crime, cazuri de pedofilie în cadrul unor instituții educaționale sau cazul practicilor de tortură a prizonierilor teroriști.
În cele aproape 350 de pagini, autorul explică, prin selecția lui de cazuri din mainstream-ul american, trei teorii științifice despre relațiile noastre cu străinii (cei pe care nu îi cunoaștem). Una dintre ele, poate cea mai puternică, se numește „default to truth” (reflexul pentru adevăr) și îi aparține specialistului Timothy R. Levine. Ideea e că, psihologic, suntem făcuți să credem ce e mai bun despre oameni. Oricâte mici dovezi ne-ar arăta contrariul -- că cineva s-ar putea să fie periculos -- ne păstrăm speranța că totuși e bun. Doar atunci când se adună foarte multe dovezi și toate sunt evidente (nu le mai putem găsi justificări), ajungem să credem că, da, respectivul e periculos. Deși pare contraintuitiv, evoluția ne-a învățat să ne raportăm așa la cei pe care nu îi cunoaștem, căci lumea noastră a fost construită prin colaborarea cu ceilalți și, dacă am fi crezut din primul moment că cineva e rău intenționat, eforturile noastre de colaborare s-ar fi oprit încă înainte de a fi început. În zilele noastre, ideea de default to truth (reflexul pentru adevăr) se manifestă în cazuri precum cel al lui Larry Nassar, doctorul echipei de gimnastică a SUA, care a abuzat sute de fete timp de cel puțin 14 ani și care a fost arestat abia când s-au strâns foarte multe dovezi și acuzații.
Problema mea cu noua carte a lui Malcolm Gladwell e că se concentrează doar asupra acestor trei teorii, ignorând mulți alți factori care au dus la cazurile pe care caută să le explice. Concentrându-se, de exemplu, să explice un caz de abuz în serviciu al unui polițist în urma căruia o tânără s-a sinucis, autorul nu vorbește nicio secundă despre problema rasismului în SUA sau despre misoginism. Sigur, teoriile lui sunt interesante și aduc câteva idei noi în discuție, care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să facem un pas înainte, dar suferă de o miopie care ne poate face și rău, dacă ne lăsăm cuceriți de stilul carismatic al autorului. Teoriile nu ar trebui să excludă, ci să se alăture discuției deja existente.
Ediția în limba română a cărții va fi lansată în noiembrie la Editura Publica.
O temă bună de discuție
FILM: „Joker”, regie Todd Phillips, în cinema
Despre „Joker”-ul lui Todd Philips (regizorul filmelor din seria „Marea mahmureală”), cu Joaquin Phoenix în rolul principal, s-au scris foarte multe înainte de a fi încă lansat în cinematografe. Dacă vreți un rezumat, găsiți pe Vulture.com o retrospectivă bună a controverselor din jurul filmelor. La Festivalul de film din Veneția, deși a luat marele premiu, nu a fost primit unanim cu brațele deschise. Unii critici, ca Stephanie Zacharek pentru TIME, au demontat filmul cu totul, în timp ce alții l-au privit cu rezerve.
Mă așteptam să-l urăsc. Nu-l urăsc, dar nici nu-l iubesc din toată inima. Nu, nu cred că instigă la violență, cel mai mare reproș care i-a fost adus de cei care-l contestă. Mi se pare suficient de echilibrat și de nuanțat în construcția poveștii în care Arthur Fleck, un bărbat care primește șuturi în fund de la toată lumea (șeful, sistemul medical, propria mamă sunt doar niște exemple), ajunge să ucidă și să facă rău. Ceea ce fac prin felul în care construiesc povestea nu e să justifice violența la care ajunge personajul și nici să-l facă să pară un erou, ci să ne forțeze să ne exersăm empatia cu el. Iar asta nu e deloc un sentiment confortabil. Să te pui în pielea unui criminal și să vezi omul din el trezește în noi un conflict. Ne-ar fi mai ușor dacă am încadra criminalul la un rău absolut. Când încercăm să îi privim și să îi înțelegem umanitatea, ducem o negociere grea în noi între ce înseamnă bine și rău. De fapt, totul depinde foarte mult și de context și de șansele pe care le primește cineva în mediul său. Nu cred că filmul vorbește despre determinism (o acțiune are obligatoriu un anumit efect de care individul nu poate scăpa orice ar face), ci despre cât de nuanțată este, de fapt, psihologia umană și cât de fragil e echilibrul unei societăți.
Dincolo de asta, jocul lui Joaquin Phoenix, despre care se spune că e favorit la Oscarurile de anul ăsta, e un pic cam prea demonstrativ pentru gusturile mele (sunt mai de modă veche, prefer jocul mai interiorizat pentru a fi credibil), dar nici nu e strident. E un rol muncit.
Oricum, dacă ne așteptăm la un film, ba chiar un film de Hollywood (care e o industrie comercială), să ne dea soluția care să ne rezolve problemele din societatea actuală, așteptăm degeaba și cred că problema e la noi, nu la film.
