În urmă cu 8.000 de ani, Sahara era plină de lacuri și vegetație. Dovada a fost găsită într-o peșteră din sudul Marocului
Urmărește Libertatea in Google Discover
Astăzi, deșertul Sahara este imaginea perfectă a aridității, un spațiu vast dominat de dune de nisip, temperaturi extreme și resurse de apă extrem de reduse.
Cuprins:
O zonă plină de vegetație, străbătută de râuri
Deșertul Sahara este cunoscut astăzi drept una dintre cele mai aride și mai ostile zone ale planetei, însă formațiunile geologice ascunse în adâncuri spun o poveste complet diferită.
Analiza unor fragmente de stalagmite extrase dintr-o peșteră izolată din sudul Marocului a confirmat că, în urmă cu 8.000 de ani, nordul Africii era o zonă plină de vegetație, străbătută de râuri și acoperită de lacuri adânci, potrivit Daily Galaxy.
Potrivit unui studiu publicat în „Earth and Planetary Science Letters”, oamenii de știință au colectat fragmente mici de stalagmite din peșteri aflate la sud de Munții Atlas, uneori de doar 0,25 grame. Măsurând nivelurile izotopilor de uraniu și toriu din aceste probe, s-a putut estima când au început și când au încetat să se formeze aceste structuri.
Deoarece stalagmitele cresc doar în prezența apei care se infiltrează din mediul exterior, ele funcționează ca o adevărată arhivă climatică naturală.
Nivel uriaș de precipitații
Analizele chimice au arătat că regiunea a înregistrat un nivel uriaș de precipitații constante în perioada cuprinsă între 8.700 și 4.300 de ani în urmă, etapă cunoscută sub denumirea de Perioada Umedă Africană.
Probele prelevate din straturile succesive de creștere ale stalagmitelor extrase din peșteră au permis cercetătorilor să analizeze compoziția izotopilor stabili de oxigen din calcar.
Fiecare strat mineral depus de-a lungul mileniilor păstrează o amprentă chimică unică a apei de ploaie infiltrate din atmosferă. Prin măsurarea raportului dintre izotopii grei și cei ușori de oxigen, geologii au putut reconstitui traiectoria maselor de aer, temperatura mediului din momentul condensării și distanța pe care norii au parcurs-o peste continente înainte de a cădea sub formă de precipitații.
„Plumele tropicale”, sursa principală de umezeală
Rezultatele publicate în cadrul studiului arată că ploile din perioada Saharei Verzi nu au fost provocate doar de o simplă extindere a monzonului vest-african spre nord, așa cum se credea anterior. Analiza detaliată a indicat că sursa principală de umezeală a fost reprezentată de așa-numitele „plume tropicale”.
Aceste plume tropicale sunt benzi uriașe de nori și vapori de apă care se formează în zonele ecuatoriale și sunt capabile să transporte cantități impresionante de apă pe distanțe de mii de kilometri.
În urmă cu 8.000 de ani, aceste culoare atmosferice traversau regiunile aride și descărcau precipitații constante peste regiunile muntoase ale nordului Africii, alimentând pânza freatică și menținând active marile bazine lacustre din Sahara.
„A fost fascinant”
Spre deosebire de ipotezele anterioare care atribuiau întreaga cantitate de apă monzoanelor venite din sud, datele prelevate din Maroc au demonstrat prezența unor ploi abundente aduse de un sistem de culoare muntoase tropicale. Aceste mase de aer umed au alimentat pânzele freatice de la adâncime și au menținut active rețelele de râuri care curgeau spre interiorul continentului.
Deși sunt mici, depozitele din peșteri pot dezvălui schimbări majore ale mediului, potrivit doctorului Sam Hollowood, care a contribuit la realizarea studiului.
„A fost fascinant să vedem cât de multe putem afla din mici fragmente de calcar care se formează în subteran”, a spus el.
El a adăugat că echipa de cercetare lucrează acum pentru a cuantifica mai precis cât de mult au crescut precipitațiile în această perioadă umedă din trecut.
Numeroase așezări umane la sud de Munții Atlas
Autorii studiului subliniază că datele arheologice culese din teren arată o creștere spectaculoasă a numărului de situri umane la sud de Munții Atlas exact în etapa în care nivelul precipitațiilor a atins cote maxime. Zone care astăzi sunt complet aride și nelocuibile găzduiau în acea perioadă comunități numeroase și dinamice.
Aceste grupuri umane se bazau în principal pe creșterea animalelor, o activitate care depindea direct de existența surselor constante de apă și a hranei pentru turme. Ploile abundente aduse de sistemele climatice tropicale au susținut formarea unor pășuni de mărime uriașă, permițând societăților pastorale să își extindă teritoriile și să se stabilească în adâncul a ceea ce este astăzi cel mai mare deșert al lumii.
Rezultatele obținute de cercetători nu doar că atestă existența unei perioade bogate în precipitații, ci se suprapun perfect pe dovezile arheologice care indicau o prezență umană intensă în regiune în urmă cu opt milenii.
Coautoarea studiului, dr. Julia Barrott, a explorat peșteri din sudul Marocului în timpul cercetărilor sale de teren din 2010. Ea a explicat: „A fost fascinant să descopăr și să explorez peșteri din sudul Marocului. Și este foarte satisfăcător să constatăm că măsurătorile și interpretările noastre se potrivesc atât de bine cu datele arheologice și de mediu din regiunea mai largă.”
