UE își dorește un articol 4 propriu pentru crizele de securitate hibride. Ce ar însemna pentru România. Interviu cu Răzvan Ceuca, expert în război hibrid
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat, recent, Parlamentului European Protocolul de urgență în materie de securitate, un mecanism care ar permite unui stat membru să solicite o reuniune de urgență a tuturor statelor membre atunci când un incident amenință grav securitatea națională, dar nu atinge pragul agresiunii armate. Președintele Comisiei Europene l-a descris drept echivalentul european al Articolului 4 din Tratatul NATO.
Cuprins:
De la invazia ilegală a Rusiei asupra Ucrainei, din februarie 2022, Ursula von der Leyen a susținut puternic măsuri europene pentru întărirea autonomiei strategice europene. Pentru a înțelege ce beneficii ar putea aduce României noile decizii de la Bruxelles, Libertatea a realizat un interviu cu Răzvan Ceuca, expert în relații internaționale la think tank-ul New Strategy Center, unde cercetează amenințările hibride, operațiunile FIMI și strategiile de securitate și diplomație cibernetică ale statelor.
„Europa are deja instrumente pentru asta, iar în ultimii ani a construit multe: un set de măsuri împotriva amenințărilor hibride, adoptat după Busola Strategică din 2022, un mecanism de sancțiuni și răspunsuri diplomatice la atacurile cibernetice și un mecanism de coordonare politică în crize (IPCR). Ce lipsește este un declanșator clar, iar aceasta este lacuna pe care Protocolul de urgență în materie de securitate va încerca să o acopere. Astăzi, răspunsul trece prin proceduri naționale și europene diferite, iar într-o criză contează mult și viteza deciziei, nu doar conținutul ei. Cine decide mai repede are inițiativa, așadar, în primele ore de la declanșare, se poate încă opri o operațiune, proteja alte ținte și păstra probele”, a explicat Ceuca pentru Libertatea.
„Un pas bun și chiar promițător, pentru că pornește de la o problemă reală”
-Libertatea: Ursula von der Leyen a prezentat Parlamentului European Protocolul de urgență în materie de securitate, un mecanism care ar permite unui stat membru să solicite o reuniune de urgență a tuturor statelor membre atunci când un incident amenință grav securitatea națională, dar nu atinge pragul agresiunii armate. Președinta Comisiei Europene l-a descris ca fiind echivalentul european al articolului 4 din Tratatul NATO. Cum vedeți această inițiativă europeană? Ar fi utilă României?
-Răzvan Ceuca: Analizând arhitectura politică, instituțională, juridică și chiar normativă a Uniunii Europene, consider că ceea ce face acum Bruxelles-ul prin această inițiativă este să se comporte ca un norm follower al Alianței Nord-Atlantice. Iar acesta reprezintă un pas bun și chiar promițător, pentru că pornește de la o problemă reală, pe care literatura de specialitate o numește „zona gri”: acțiuni ostile care rămân intenționat sub pragul războiului convențional. Un cablu tăiat, o campanie de dezinformare, un atac cibernetic asupra unui spital sau niște drone deasupra unor obiective sensibile nu declanșează, luate separat, o reacție militară. Puse cap la cap, însă, pot slăbi și eroda serios un stat. Aceasta este logica amenințărilor hibride: mai multe instrumente, folosite în paralel, care își cumulează efectele în timp.
Europa are deja instrumente pentru asta, iar în ultimii ani a construit multe: un set de măsuri împotriva amenințărilor hibride, adoptat după Busola Strategică din 2022, un mecanism de sancțiuni și răspunsuri diplomatice la atacurile cibernetice și un mecanism de coordonare politică în crize (IPCR). Ce lipsește este un declanșator clar, iar aceasta este lacuna pe care Protocolul de urgență în materie de securitate va încerca să o acopere. Astăzi, răspunsul trece prin proceduri naționale și europene diferite, iar într-o criză contează mult și viteza deciziei, nu doar conținutul ei. Cine decide mai repede are inițiativa, așadar, în primele ore de la declanșare, se poate încă opri o operațiune, proteja alte ținte și păstra probele.
Un al doilea argument ține de dovezi. Identificarea vinovatului, așa-numita atribuire, nu e doar o problemă tehnică, ci și una politică: statele o fac cu informații și criterii diferite, iar decizia rămâne la fiecare capitală. De aceea un protocol de consultare e util: nu cere să fie stabilit întâi cine a făcut atacul, ci permite să se discute și să se ia măsuri de protecție cât timp evaluarea continuă. Exemplul NATO arată valoarea politică a unui asemenea mecanism. Când Polonia și Estonia au invocat Articolul 4 în 2025, un incident național a devenit imediat o problemă pentru toți aliații. Până acum, UE nu a avut echivalentul acestui instrument: clauza de asistență din tratat (art. 42 alin. 7) privește doar agresiunea armată, nu și incidentele hibride episodice situate sub linia roșie a declanșării acesteia, iar cea de solidaritate (art. 222) vizează atacurile teroriste și dezastrele.
Pentru România, beneficiul e direct. Suntem stat de frontieră, la Marea Neagră, lângă un război, și am fost deja ținta unor campanii de influență și a unor incursiuni de drone. O putere medie câștigă mai mult dintr-un cadru comun decât din a face față singură. Pe de altă parte, trebuie spus și ce nu este: nu e o garanție de apărare, ci un mecanism de consultare. Deocamdată nu există o propunere juridică, procedurile și obligațiile nu sunt detaliate. Valoarea lui se va vedea în modul în care scurtează drumul de la alarma națională la evaluarea comună europeană.
Ce sunt atacurile hibride
-Haideți să explicăm și cititorilor nespecializați în război hibrid. Ce înseamnă incidente de securitate care nu ating pragul agresiunii armate?
-Sunt acțiuni ostile, dar dozate astfel încât să rămână sub linia dincolo de care un stat ar putea răspunde cu forța. Specialiștii în război hibrid le încadrează în așa-numita „zonă gri”, un mediu difuz unde nu există nici pace obișnuită, nici război declarat. Nu se trage un foc de armă, dar efectele sunt reale: un cablu submarin tăiat, un spital blocat de un virus informatic, drone deasupra unor obiective sensibile, incendii suspecte, operațiuni de dezinformare în campanie electorală și alte asemenea episoade. Miza atacatorului este ambiguitatea. Dacă, prin negare plauzibilă, fiecare incident poate fi pus pe seama unei defecțiuni, a unei erori de navigație sau a unei infracțiuni banale, atunci statul vizat nu are un motiv clar pentru o reacție dură. Adversarul avansează în pași mici, fiecare prea mic ca să declanșeze o criză, dar toți la un loc schimbă echilibrul. E ceea ce Thomas Schelling numea „tactica feliilor de salam”: nu iei bucata întreagă, ci felii subțiri, pe care nimeni nu merită să le apere cu prețul unui război.
Cu toate acestea, pentru a înțelege cât mai bine până unde poate testa Moscova limitele Articolului 5, este necesar să înțelegem fazele de escaladare ale războiului hibrid și până unde se întinde zona gri. Prima, Faza 0, este cea a pregătirii și testării: activități persistente, de joasă intensitate, cu o ambiguitate foarte mare, prin care se verifică cât de mult tolerează adversarul, se adună informații și lumea se obișnuiește cu o prezență agresivă. În Faza 1, cea a confruntării hibride active, incidentele nu mai sunt izolate, ci formează un tipar. Ipoteza accidentului nu mai ține, presiunea politică și socială crește, iar alianțele sunt puse la încercare; aici se încadrează invocarea Articolului 4 din NATO.
Faza 2, a confruntării militare deschise, presupune că forța este folosită la vedere și poate fi atribuită clar, iar mecanismele de apărare colectivă, adică Articolul 5, se activează. În fine, Faza 3 este războiul de înaltă intensitate, o escaladare totală în care ambiguitatea nu mai contează.
Episoadele de care vorbim, inclusiv recentele pătrunderi ilegale de drone în spațiul aerian al României, se află la granița dintre Faza 0 și Faza 1. Ele trec dincolo de simpla testare, pentru că repetiția le face greu de explicat prin accidente, dar nu ating Faza 2, pentru că forța nu este folosită deschis, într-un fel care să declanșeze legitim apărarea colectivă. Trecerea dintre faze se poate face în două feluri. Prima cale este escaladarea prin efect: un singur eveniment cu impact masiv, cum ar fi numeroase victime sau distrugerea unui nod energetic critic, face ambiguitatea să dispară brusc. Spațiul diplomatic se închide, iar răspunsul militar devine aproape inevitabil, cu salt direct spre Faza 2 sau 3.
A doua cale, mai frecventă și mai greu de observat, este escaladarea prin repetiție. Fiecare incident are un impact mic și poate fi negat, dar acumularea creează o presiune politică și mediatică greu de suportat și obligă guvernele (și chiar UE) să-și reevalueze strategiile. Așa se trece treptat din Faza 0 în Faza 1, fără ca vreun moment anume să pară „decisiv”. Aici e miezul problemei: statele sunt pregătite să reacționeze la un eveniment mare, dar mai puțin la o acumulare de evenimente mici. Iar un protocol de consultare, cum e cel propus la nivelul UE, se adresează tocmai acestui interval, în care situația e deja gravă, dar încă nu s-a escaladat la starea de război.
„Principala dificultate nu e tehnică, ci politică”
- Care ar fi dificultățile politice în crearea acestui protocol de urgență la nivel european?
- Cred că principala dificultate nu e tehnică, ci politică. Textul unui protocol se poate scrie relativ repede, dar consensul din spatele lui este mult mai greu de obținut. Prima problemă este că statele nu văd amenințarea la fel. În relațiile internaționale, asta se numește percepția amenințării: un stat se apără în primul rând de ceea ce simte ca fiind periculos pentru el, nu neapărat de ceea ce e obiectiv cel mai puternic. Pentru Polonia, statele baltice sau România, presiunea rusă e zilnică. Pentru alte capitale occidentale, ea e mai îndepărtată, iar priorități precum migrația sau flancul sudic contează mai mult. Diferențele acestea de cultură strategică fac ca un incident să fie o alarmă majoră pentru unii și un episod regretabil pentru alții.
A doua problemă ține de ceea ce poartă denumirea de dilema aliatului: frica de abandon și frica de a fi târât într-un conflict care nu e al tău. Statele din est se tem că vor rămâne singure, altele se tem că un mecanism prea ușor de activat le-ar implica în crize străine. Mai sunt și griji legate de NATO: oficiali europeni au avertizat că invocarea clauzei de apărare mutuală ar putea încuraja SUA să se distanțeze de Alianță, deși „asistența” nu înseamnă automat intrarea într-un conflict armat, ci poate lua și forma sprijinului financiar sau a protecției civile.
A treia problemă este lipsa de unitate în chiar nucleul Uniunii. UE nu avansează de obicei fără tandemul Paris-Berlin, iar în domeniul apărării cele două capitale au viziuni diferite: Franța vrea o industrie de apărare cu adevărat europeană, în timp ce Germania vrea să-și păstreze libertatea de a lucra cu parteneri NATO precum Norvegia, Canada și Marea Britanie. Pe fundal, cele două capitale se confruntă și cu tensiuni în negocierile pentru următorul buget european.
-Poate exista un asemenea mecanism în lipsa unui alt protocol european care să încurajeze cooperarea de intelligence între statele UE? (având în vedere că combaterea atacurilor hibride intră în responsabilitatea serviciilor de informații ale statelor membre)
-Formal, da. Practic, ar fi un mecanism fragil. Aș separa două lucruri care se amestecă des: convocarea, adică dreptul unui stat de a spune „ne întâlnim acum”, și evaluarea, adică ceea ce se discută concret la masă. Prima se poate stabili printr-un acord politic, fără tratate noi. A doua depinde de informațiile pe care statele sunt dispuse să le pună în comun pe baza propriilor culturi suverane de intelligence. Uniunea nu pornește de la zero. Încă din 2016 s-a propus o Celulă de fuziune hibridă în cadrul Centrului de Analiză de Intelligence al UE (INTCEN), gândită ca platformă de schimb de informații despre amenințările hibride. Totuși, INTCEN face doar analiză strategică, nu este o agenție operațională și nu are capacități proprii de colectare. Informațiile brute rămân la serviciile naționale. Iar prin tratate, securitatea națională e responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat, ceea ce explică și rezervările firești ale serviciilor, care au totuși o logică. Serviciile funcționează pe „regula terței părți”: o informație primită de la un partener nu se transmite mai departe fără acordul lui, pentru a-i proteja sursele. Un serviciu de informații care împărtășește prea larg riscă să-și piardă sursa, iar unul mic poate simți că dă mai mult decât primește. Cu alte cuvinte, fără încredere, nu există schimb.
Semnalul politic e clar: în dezbaterea din această lună din Parlamentul European, Kaja Kallas a îndemnat statele membre să facă mai mult și să folosească la maximum INTCEN pentru schimbul de informații. Faptul că o cere arată, cred, că lucrurile nu merg încă suficient de bine. Prin urmare, un protocol de urgență fără o imagine comună riscă să se blocheze la prima ședință, într-o dezbatere despre dovezi. Diferența depinde însă de tipul incidentului. Când e vorba de drone care încalcă spațiul aerian, faptele sunt vizibile și verificabile. Când e vorba de sabotaj sau de un atac cibernetic mascat prin intermediari și infrastructuri rețelistice terțe, fără informații comune, discuția devine mult mai complicată. Ajută, în schimb, faptul că atribuirea publică rămâne o decizie suverană a fiecărui stat, deci protocolul nu ar cere consens asupra vinovatului. Ar putea porni măsuri de protecție cât timp evaluarea continuă.
Nu cred că avem nevoie de un „serviciu secret european”, ci de reguli și obiceiuri comune care să facă cooperarea posibilă fără a cere statelor să renunțe la controlul asupra propriilor informații. Primul pas ar fi o listă minimă, convenită dinainte, cu ceea ce se împărtășește în primele ore ale unei crize: indicatori tehnici și tipare, nu surse, astfel încât serviciile să poată colabora fără să-și expună oamenii sau metodele. Pe această bază, INTCEN ar putea deveni un punct de sinteză rapidă, capabil să producă evaluări comune într-un termen scurt, tocmai pentru ca prima întâlnire de urgență să nu se piardă în dispute despre dovezi. Cum încrederea nu se decretează, ar avea sens și „cercuri de încredere” mai mici, formate din state care colaborează deja strâns și deschise treptat și altora, pe măsură ce experiența comună arată că informațiile sunt protejate. În timp, toate acestea ar duce la ceea ce analiștii numesc o cultură de intelligence comună, adică obiceiul de a lucra împreună, care rămâne, în ultimă instanță, cea mai solidă garanție a unei cooperări reale.
„NATO oferă descurajarea militară și apărarea colectivă. UE are instrumentele civile”
-Cum vedeți cooperarea NATO-UE pe această temă?
-Această cooperare, după părerea mea, reprezintă una dintre condițiile fundamentale de care depinde dacă protocolul va conta sau nu. Baza există, dar are și goluri. Baza e solidă pentru că cele două organizații fac lucruri diferite, care se completează. NATO oferă descurajarea militară și apărarea colectivă. UE are instrumentele civile și normative: sancțiuni, reglementare, protecția infrastructurii critice, securitatea cibernetică, răspunsul la dezinformare etc. Amenințările hibride le cer pe amândouă în același timp. Dacă un cablu submarin e tăiat, e nevoie și de nave militare, și de reguli europene pentru infrastructura critică. Iar cele mai multe state UE sunt și membre NATO, ceea ce face cooperarea firească.
Semnalele politice recente sunt, de asemenea, promițătoare. La summitul de la Ankara, în iulie, aliații au reafirmat că se adaptează la amenințările hibride, iar von der Leyen a spus că UE și NATO trebuie să lucreze mult mai strâns. La începutul lui septembrie, după ce Germania a acuzat oficial Rusia pentru drona cu explozibil descoperită la aeroportul Leipzig/Halle, ea s-a întâlnit la Bruxelles cu secretarul general al NATO, Mark Rutte, pentru a discuta răspunsul comun. E un semn că cele două organizații nu mai lucrează în paralel.
Rămân totuși trei probleme. Prima e suprapunerea. Riscul e ca același incident să fie discutat în două forumuri, cu două evaluări, iar un stat să aleagă forumul mai avantajos pentru el. E ceea ce conceptual și juridic poartă denumirea, în dreptul internațional privat, de „forum shopping”.
A doua problemă e că cele două cercuri nu coincid. Ciprul e în UE, dar nu în NATO. Anul acesta, o dronă de fabricație iraniană a vizat o bază britanică de acolo, un caz care arată cum apar zone gri chiar între instituții. Iar unii aliați importanți, precum SUA, Marea Britanie, Norvegia sau Canada, sunt în NATO, dar nu în UE. De aceea contează formatul unui Consiliu European de Securitate care să îi includă și pe unii dintre ei.
A treia e contextul mai larg. SUA au semnalat că își vor reduce prezența militară în Europa, iar decizia finală depinde de o revizuire a posturii militare, anunțată pentru finalul anului. UE vrea mai multă autonomie strategică, dar nu poate permite ca ea să fie percepută ca o alternativă la NATO.
De aceea propun trei lucruri simple: o împărțire clară a rolurilor, cu NATO pe partea militară și UE pe cea normativă, civilă și de reziliență; o evaluare comună a fiecărui incident major, ca să nu avem două versiuni ale aceleiași realități; și exerciții comune, în care să ne testăm în practică. Cooperarea nu se va judeca după declarații, ci după primele 24 de ore ale unui incident real.
Contribuția României la noua viziune a UE
-Cu ce fel de idei ar trebui să contribuie România în această nouă conversație europeană privind întărirea autonomiei strategice a UE?
-În primul rând, analizând ultimii ani de construcție instituțională europeană pe acest subiect, cred că România ar trebui să se poziționeze nu ca victimă care cere solidaritate, ci ca sursă de expertiză aplicată. UE a construit deja, după Busola Strategică din 2022, un „hybrid toolbox" cu măsuri preventive, cooperative și restrictive, plus un „Cyber Diplomacy Toolbox" separat pentru atacurile cibernetice și mecanismul IPCR pentru coordonarea politică în criză. Ce lipsește, în opinia mea, nu e un instrument nou, ci un „senzor" regional mai fin: Marea Neagră nu are o arhitectură de securitate comparabilă cu cea baltică, iar asta o face structural mai expusă. România a intrat, ca al 19-lea stat membru, în Centrul European de Excelență pentru Contracararea Amenințărilor Hibride, exact pentru cunoașterea regională pe care o poate oferi. Dacă UE vrea ca „hybrid toolbox"-ul să funcționeze și la Marea Neagră, nu doar în Baltică, are nevoie de statul care a testat deja aceste instrumente pe teren, nu doar de cel care le-a proiectat pe hârtie la Bruxelles.
Un al doilea argument se leagă de episodul anulării alegerilor prezidențiale din 2024. Am fost, practic, primul stat membru UE unde s-a văzut concret cât de departe poate merge manipularea printr-o singură platformă. Documentele declasificate de CSAT au arătat o campanie hibridă coordonată, cu conturi sincronizate și promovare algoritmică prin astroturfing și hashtag hijacking a candidatului Călin Georgescu pe TikTok, iar Comisia Europeană a deschis, pentru prima dată, o procedură de investigare formală împotriva unei platforme în temeiul Digital Services Act, cerând inclusiv înghețarea datelor relevante, un precedent instituțional, nu doar un episod românesc. Comisara Kaja Kallas a numit dezinformarea, la scurt timp după, drept un glonț tras direct în inima democrației. Exemplul României în acest sens scoate la iveală o vulnerabilitate procedurală crucială: cadrele legale europene există pe hârtie, dar aplicarea lor rămâne fragmentată și predominant reactivă, iar caracterul transnațional al operațiunilor de influență și interferență hibridă cere mecanisme comune de guvernanță, nu 27 de răspunsuri naționale separate. Asta e, cred, exact contribuția pe care România o poate oferi la acest capitol.
Mai mult, securitatea energetică rămâne o aplicare practică, nu doar teoretică, a conceptului de interdependență transformată în armă. Autonomia strategică, în această cheie, nu înseamnă izolare, ci diversificarea nodurilor de dependență, astfel încât niciunul să nu mai poată fi folosit ca pârghie de șantaj. Neptun Deep e un exemplu concret: proiectul offshore din Marea Neagră, cu decizia finală de investiție deja luată și prima extracție programată pentru 2027, va face din România cel mai mare producător de gaze din UE, cu contracte deja semnate pentru livrări către Germania. Acesta reprezintă exact tipul de diversificare pe care REPowerEU îl cere de la statele membre. Aceeași logică funcționează și în zona nucleară civilă. Șantierul de la Doicești, dezvoltat împreună cu americanii de la NuScale, ar urma să devină primul reactor modular mic din Europa, iar miza reală nu e doar decarbonarea, ci reducerea dependenței de un ciclu al combustibilului nuclear care, pentru multe state UE, trece încă prin furnizori ruși.
În aceeași ordine de idei, ar trebui pusă pe masă și baza industrială de apărare, nu doar cheltuiala militară ca atare. Dezbaterea europeană s-a concentrat prea mult pe procentele din PIB alocate apărării și prea puțin pe întrebarea cine produce efectiv echipamentul: o vulnerabilitate structurală asemănătoare celei descrise de literatura despre lanțurile de aprovizionare critice, unde dependența de un singur furnizor devine un risc strategic, nu doar unul economic. România păstrează linii de producție de muniție de calibru mare, printre puținele încă funcționale în UE, iar acestea ar putea fi modernizate rapid printr-o finanțare directă din Programul European de Industrie de Apărare, în loc să rămână capacitate periferică, în timp ce contractele mari continuă să se concentreze la câțiva producători vest-europeni, reproducând, în interiorul UE, exact tipul de dependență asimetrică pe care autonomia strategică ar trebui, de fapt, s-o corecteze.
Nu în ultimul rând, conectivitatea cu Ucraina și Moldova merită tratată ca infrastructură permanentă de reziliență, nu ca răspuns temporar la o criză. Ideea de ecosistem de reziliență, discutată deja în legătură cu amenințările hibride, se aplică la fel de bine infrastructurii economice de graniță. Coridoarele de solidaritate UE-Ucraina, active din 2022, au permis exportul a peste o sută de milioane de tone de mărfuri, mai ales prin porturile Constanța și Galați, cu finanțare europeană directă pentru extinderea capacității portuare românești. Acest mecanism ar trebui integrat structural în planificarea Uniunii, nu reactivat ad-hoc de fiecare dată când apare o nouă blocadă, deoarece, altfel, riscăm să tratăm drept excepție ceva ce s-a dovedit deja o nevoie permanentă.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
