Un soț odios mi-a furat tinerețea

Copilăria și adolescența mea, din motive pe care nu vreau să le consemnez aici, n-au fost prea fericite. După care, prea repede, Silviu, bărbat deja matur (31 de ani), m-a sedus cu ușurință – căci n-aveam niciun fel de experiență – și m-a postat la cheremul său. S-a priceput „admirabil”, înainte de cununie, să-mi manipuleze sentimentele și dorința de împlinire. Să mă escrocheze, pe scurt.

Când a debutat acest mariaj, mă consideram mult mai fericită decât în anii copilăriei și adolescenței, ani în care m-am simțit ca o minge ce ricoșa cu o viteză infernală din niște pereți pe care eu nu-i văzusem apropiindu-se.

După o vreme, mai precis după vremea de amăgire de la început, principala mea preocupare, în rarele momente de repaus în care îmi lăsam gândurile să hoinărească, era să mă întreb cât de fericită aveam dreptul să fiu. Nimeni nu se putea aștepta la perfecțiune în căsnicie, deci nici eu. Aveam tendința de a mă autopreveni în astfel de momente, când țineam la distanță familiara combinație de furie și umilință care mă mistuia în secret.

Trebuie să vă spun că apartenența mea religioasă (care m-a ancorat cu putere în toți cei zece ani) nu mi-ar fi îngăduit să desfac niciodată cununia. Punând capăt căsătoriei, a trebuit să me lepăd si de biserica mea. Poate Cerul mă va ierta, căci n-am fost o păcătoasă, ci o victimă.

Silviu era inginer constructor și deținea o funcție importantă în trustul la care lucra, se ocupa cu controale prin toată țara. Cu timpul, mi-au parvenit informații potrivit cărora soțul meu se purta ca un zbir pe șantiere, ca un tiran.

Promovase de foarte tânăr și voia să-și continue urcușul în carieră prin metode detestabile – călca în picioare pe oricine, pentru orice motiv. însă nu stătea mult în delegații și tot pe capul meu venea, să mă domine și să mă terorizeze. Făcuse o fixație din a-și controla și subjuga nevasta. Dacă, de bine, de rău, m-a lăsat să-mi termin facultatea, după absolvire mi-a interzis să profesez, argumentând că el câștiga destui bani și că locul femeii este în căminul ei.

— Destul că mă spetesc eu… Nu vreau ca și soția mea să fie slugă la alții! îmi spunea Silviu.

Sinceră să fiu, nu l-am văzut vreodată „spetit”. și despre care cămin vorbea? N-am avut copii. N-am rămas niciodată însărcinată – și nu din cauza mea. Pentru mine, casa încetase să mai fie un cuib conjugal și devenise o închisoare. Nu ieșeam decât la cumpărături și n-aveam voie să stau prea mult în vizită la prietenele mele. Recomandarea soțului meu era să vină ele la mine. M-a înstrăinat și de rudele mele, purtându-se grosolan cu ele și îngrădindu-le accesul la neprețuita lui soție. Spun asta cu amară ironie, căci, chiar dacă eram neprețuită, Silviu Stamen nu punea niciun preț pe mine!

De la lucrurile cele mai mărunte și până la patul conjugal, soțul meu mă trata ca pe o zdreanță, ba, mai mult, părea să aibă și un soi de satisfacție sadică din asta. Sunt convinsă că n-a fost niciodată întreg la minte.

Cel mai tare mă mâhnea faptul că eforturile mele de a urma cursurile unei facultăți și de a o absolvi printre primii se dovedeau acum inutile.

De la felul mârlănesc, obscen, în care îmi vorbea și până la pretențiile umilitoare pe care le avea de la mine, satrapul făcuse din mine o făptură de rang inferior, timorată și marginalizată. Dar nici măcar la marginea societății nu eram, pentru că nu aveam niciun fel de acces la societate, mi se obstrucționau contactele cu oamenii.

Micile mele nesupuneri, micile mele momente de revoltă erau reprimate prin violență fizică. Silviu miza pe atașamentul meu necondiționat față de principiile bisericii din care făceam parte. Era (biserica) singurul loc unde mă lăsa să merg în voie, fără opreliști, căci de acolo se trăgea puterea lui asupra mea, reușita lui nefirească de a mă ține lângă el în pofida silniciilor la care eram supusă.

Zece ani… Parcă nici nu-mi vine să cred… și tocmai anii care trebuiau să fie cei mai frumoși din viața mea… Cum de am putut fi atât de stupidă și de masochistă, atât de slabă și de nevolnică?! Mai erau, desigur, și maleficii mei părinți, care, de la distanță, continuau să-mi bage în cap că divorțul este cel mai mare și mai de neiertat păcat pe care l-aș putea săvârși față de biserica noastră.

— Trebuie să i te supui bărbatului tău! Asta trebuie să faci! îmi spuneau ei mereu, propagând dobitocenia care guverna grupul nu prea numeros al confesiunii religioase respective.

Dar, ajunsă la capătul răbdării, ba chiar și la capătul durerii și la sfârșitul lacrimilor, am fost gata – într-o deflagrație de lehamite – să mă dezic și de Dumnezeul meu, dacă asta însemna să scap de Silviu. Bisericii îi rămâneau la dispoziție sute de ani ca să mă ierte sau nu.

Și m-am dus DRACULUI să desfac căsătoria blestemată și am obținut DRACULUI divorțul și m-am descotorosit DRACULUI de fiul de cățea care mi-a mâncat tinerețea! L-am dat DRACULUI!

Cred că am văzut pe undeva și titlul unei cărți: „Tinerețe furată”. Cartea aceea putea foarte bine să fie despre mine. Dar, în privința asta, nu mai e nimic de făcut, trebuie să mă gândesc de-acum la prezent și la viitor. Trebuie să trăiesc ce mai e de trăit din viață.

Acum sunt singură, am garsoniera mea și – în sfârșit – am viața mea! Mă culc cu cine vreau, mă duc unde vreau și (mai ales) mă duc la serviciu, la o școală generală, unde licența mea în limbi străine a contat. Sunt profesor suplinitor. Am hotărât să devin și mamă, dar o mamă necăsătorită. Nu vreau să mă mai mărit niciodată. Nemernicul de Silviu Stamen, care mi-a furat tinerețea, mi-a sădit o totală neîncredere în bărbați.

Nici nu vă închipuiți cât de bun pare un trai banal – cum este al meu acum – când îl compari cu infernul unui mariaj blestemat. Am scăpat de un monstru și nu vreau să dau de altul. îmi este așa de bine așa, singură, fără să dau socoteală cuiva de ceea ce fac!

Domnișoarelor care citesc această publicație le recomand să fie foarte atente când își aleg partenerul de viață. Sub un chip plăcut se poate ascunde un ticălos. în ultimă instanță, celibatul e de preferat unei căsnicii nefericite.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE