Dacă m-ar întreba cineva în cine cred, i-aș răspunde că-n John Lennon. Omul a fost sfânt pentru mine. În vremuri de restriște, nimic nu m-a consolat mai mult ca muzica lui – spre deosebire de sfinți, el îmi vorbea și dincolo de moarte, iar mesajul lui era unul despre pace și dragoste. Fratele meu nu e tocmai de acord – el crede că și Tupac ar trebui canonizat, iar Tesla merită o zi a lui în calendar.
Am o prietenă care crede în Melanie Trump. Așa crede ea, că Prima Doamnă a SUA e întruchiparea bunului gust. Aici, eu tind să cred mai degrabă în Karl Lagerfeld, dar rareori ne contrăm pe tema asta, pentru că eu, spre deosebire de ea, mi-am păstrat credința asta în intimitate până acum. Totuși, l-aș vedea oricând pe Lagerfeld cu o aureolă în jurul capului, purtând faimoșii lui ochelari de soare.
Mai am un unchi care crede în reîncarnare – da, este convins că într-o viață anterioară este posibil să fi fost o ferigă și că, într-o viață viitoare, poate ajunge să trăiască în Japonia, ca gheișă modernă. Pentru el, viața este simplă, fiindcă mai are încă multe alte existențe de trăit. Îl invidiez puțin.
O altă prietenă de-ale mele este convinsă că astrele ne dictează viața. Dacă plâng după un băiat, este limpede că Venus al meu nu a fost în conjuncție cu Marte al lui. Și-apoi, tendința mea spre a căuta dragostea în locuri imposibile e clar o consecință a faptului că m-am născut cu Venus în Pești.
Unii dintre oamenii cu care am lucrat sau lucrez cred cu tărie în libertatea de exprimare – este linia directoare după care își conduc viața. Alții cred că jurnalismul poate schimba lumea – ați înțeles ideea.
Cei mai mulți dintre noi nu ținem ca toți ceilalți să fie de acord cu toate aceste credințe. În fond, o lume întreagă care ar gândi la fel ar trebui să fie, dacă nu plictisitoare, teribil de bolnavă.
Artista Wanda Hutira, cea care a croit campania publicitară în care medicii sunt desenați imitând sfinții portretizați în icoane, spunea că ea crede în mesajul ei – unul despre sacrificiu. Mai multe de zis despre asta nici că sunt – nu e o campanie religioasă, ci una publicitară. Nu este o încercare de a convinge, ci una de a pune pe gânduri. Nu este un mesaj persuasiv sau agresiv, ci unul care invită la reflecție.
Dar, susține în replică Biserica Ortodoxă Română, orice comparație cu sfinții este un păcat de moarte, fiindcă există o ierarhie clară a virtuților și a virtuoșilor, un soi de podium pentru cei care au suferit mai mult și nu doar că nu ai voie să te îndoiești de asta, ci orice comparație cu acești campioni ai suferinței este de natură să jignească și să îți atragă pedeapsa.
Reacționând astfel, BOR dovedește că este prinsă în capcana propriei dogme – este depășită, rudimentară, blocată în trecut, nu reușește să pătrundă nuanțele, ci să vadă exclusiv în alb și negru – fie ești cu noi, fie ești împotriva noastră; ori crezi în sfinții noștri, ori nu crezi în nimic.
În realitate, oricine se luptă să capete un loc în setul nostru de credințe – fie că vorbim de șamani, de preoți, de politicieni sau de produse de îngrijire a părului – ar trebui să și câștige acest drept. Nu, nu să îndoctrinăm copiii din clasa I cu religie, ci să îi învățăm, contrar a ce spune Biblia, să nu creadă nicio clipă fără a cerceta, să se documenteze și să judece cu mintea lor. Iar pe lângă această judecată, să învețe să își păstreze mintea proaspătă și deschisă – chiar și în fața acelor gesturi categorisite brutal drept blasfemii.
De altfel, un mesaj subliminal din campania Wandei Hutira– căruia mă raliez pe deplin – ar putea fi: “Think outside the BOR”.