Comentariul sportiv e chiar mai slab decât fotbalul naționalei. Seri cu Pițurcă la EURO 2020
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mă uit la înțelepciunea agramată a lui Pițurcă, la entuziasmul pentru stadioane umplute demonstrativ de Viktor Orban, la Ronaldo strigând „apă, nu cola!”, la luptele cu statul sau nu într-un genunchi și trag concluziile firești: fotbalul „pe națiuni” nu mai interesează pe nimeni, dar luptele ideologice și culturale s-au mutat toate în stadioane și prin vestiare.
Cuprins:
Gândiți-vă!, ce faze au fost cele mai tari, mai viralizate, de la Euro 2020! A fost cumva golul incredibil al cehului Patrick Schick? A fost cine știe ce sprint al lui Mbappe sau cine știe ce atac-tăvălug italian? Nu. Viralele au fost altele. Trebuia să ne așteptăm, turneul are încă din titlu un aer suprarealist: „Euro 2020” în anul 2021. Fotbalul nu e niciodată doar fotbal.
Cum să te iei de sponsorul care dă bănuțul?
Ronaldo ia două sticle de Coca-Cola și le îndepărtează din cadru, apoi arată demonstrativ o sticlă de apă. Atacantul italian Manuel Locatelli repetă gestul. Pogba dă Heinekenul fără alcool la o parte.
Unii au intuit ce se întâmplă, mai ales analiștii sportivi care urmăresc și sporturi americane. În fotbal se întâmplă ce se întâmpla cu NBA-ul lui Michael Jordan în anii ’90, schimbat apoi definitiv de LeBron James. Nu mai contează echipele, națiile, contează jucătorii-legendă, brandul personal.
În NBA, jucătorii de primă mână își fac echipe, își aleg sponsorii, își trec prenumele pe ghete de sport, nu mai sunt în epoca brandului de echipă.
Ronaldo nu a scăzut acțiunile Coca-Cola (scăzuseră dinainte, într-o mișcare mai curând firească a bursei americane). Gestul lui puternic a vizat însăși afacerea fotbalistică de acum: vreau sponsori care mă reprezintă pentru că eu sunt „CR7”.
Super-liga era chiar o idee bună
A fost o întreagă dezbatere în legătură cu intențiile unor cluburi mari din fotbalul european de a alcătui o super-ligă. S-a ridicat un întreg cor de voci plictisitoare și bine intenționate care apărau nu știu exact ce: o super-ligă e o consecință firească a unui sport globalizat care oricum este complet înnămolit în bani! Te pomenești că vrem să păstrăm inocența fotbalului? Nu e asta tendința oricum?, concentrare de capital, formarea de elite super- puternice? Ce rost are să ne prefacem că Premier League e un „campionat național”, când el e campionatul Terrei în acest moment?
Super-liga europeană îmi pare o idee bună, oricum mai bună decât un campionat precum Euro 2020, unde se mimează ridicol un „război al națiunilor”. Mai bine meciuri între Coca-Cola și Pepsi-Cola sau între apă plată și bere fără alcool, e clar mai interesant decât patriotismele gonflate aiurea.
Viktor Orban și botnița
Primul meci al Ungariei a fost viral de la primele imagini cu tribunele, fără măști, restricții, ba chiar și cu toți ultrașii rasiști la datorie. Unii precum Victor Pițurcă s-au dus imediat după fenta clasică a lui Viktor Orban. Subtextul fiind următorul: ce nație mândră, cum a dat ea cu botnița de pământ!
Da, Arena Națională presărată cu câteva mii de spectatori arăta trist, sigur că și alte stadioane nu aveau același sex-appeal cu tribune semigoale. Dar și tribuna lui Viktor era o creație ideologică de doi bani.
E prea-știut paradoxul: stadioanele pline sunt create tot pentru show televizat. Nu te duci la stadion ca să vezi meciul, ci ca să te vezi, să fii și tu un pixel din imaginea pe care o adulează lumea pe ecrane. Însă fix aceste noi senzații tari sunt exploatate de internaționala reacționară a lui Orban: nu îngenunchem că nu ne umilim pentru antirasism, nu ne punem mască. Toate astea ascund în spate reacții periculoase vechi. Inclusiv acele sunete care imitau maimuțele în galeria Ungariei de câte ori atingeau unii fotbaliști ai Franței mingea.
Fenta reacționarilor estici de tip Orban e dezastruoasă pentru noi: nemulțumiri reale ale cetățenilor din această zonă și în legătură cu UE, cu afaceri, drepturi sunt trecute în panoplia manifestărilor protofasciste. Și uite așa, Vestul o face iar pe superiorul moral, iar Viktor Orban o face iar pe victima supremă. În timp ce problemele rămân nerezolvate.
Comentariul sportiv în lumea lui Pițurcă
Alt moment viral a fost comentariul unor meciuri asigurat de Ioana Cosma. Eveniment previzibil expus la misoginie. Însă problema nu e cu sexul comentatorilor, ci cu o întreagă școală de comentariat sportiv entuziast de „tot ce e cu bani”. Generația Mironică și Costi Mocanu a fost generația înnebunită de banii din fotbal, de la Becali la Champions League. Cosma nu e decât parte din această școală. Îi urez deci succes în a uita mai toate lecțiile învățate de la colegi. Oricum, apariția unei comentatoare în blocul monoton al patriarhatului fotbalistic românesc rămâne profund benefică.
Stridentă a rămas, din păcate, o anumită școală „Pro” de marketing, nouă pe vremea lui Adrian Sârbu, dar înnebunitor de provincială acum. Cum să tot repeți la televizor „sportpunctro”?, din ce puț al gândirii o fi ieșit această „inovatoare” modalitate de a crește un site?
Sau cum să tot refaci la nesfârșit materialul obosit cu fanii din Centrul Vechi din București? Cum vine o echipă străină, pac!, reporter în Centrul Vechi să se vadă ce marfă se petrece acolo. Devine un clișeu mai înnebunitor decât ăla cu întrebarea tradițională pentru occidentali a reporterului român postcomunist: și, vă plac fetele noastre?
Pițurcă are CV-ul plin de atâtea momente fotbalistice minunate. Dar e înfiorător de ascultat. Deși tot prezintă scheme tactice pe ecran, nu reușește să transmită fotbal, transmite orice altceva. Gafele lui Pițurcă nu sunt precum minunatele gafe ale lui Hagi, acele gafe care, de fapt, dau și mai multă semnificație unor fraze („viața e frumoasă, dar merită trăită” fiind doar un exemplu).
Nu, Pițurcă nu face gafe, Pițurcă are capul plin de zațul unei viziuni cinice asupra fotbalului. Dacă un atacant englez joacă slab, Pițurcă nu explică de ce, Pițurcă îți spune că ăia de la Real erau să se păcălească dând bani mulți pe el.
Pițurcă e dovada vie că, dacă ai fost mare fotbalist sau antrenor, nu e musai să și poți spune măcar o vorbă interesantă despre sportul în care ai fost expert.
Comentariul sportiv românesc e chiar mai slab decât fotbalul naționalei noastre (sunt și excepții, vorbesc mai ales de comentariul mainstream, cel televizat). Am ascultat/citit ocazional analize fotbalistice de prin Europa și evoluția e enormă: un amestec de influențe americane (adică sportul văzut prin statistici) cu observații care ar face mândru orice antropolog, la care se adaugă elemente de tactică explicate seducător. În România, comentariul a rămas în mare parte sărac, cam ca forța de expresie a lui Pițurcă. Nu-mi plăcea nici comentariul baroc-kitsch al unui Cornel Dinu. Dar Pițurcă e, totuși, doar o expresie acră și atât.
Nu sunt fanatic în privința greșelilor de gramatică, deloc. Erorile gramaticale pot fi frumoase în funcție de context, adaugă expresivitate limbii vorbite, numai cei fără imaginație sunt neîndurători cu un dezacord. Dar Pițurcă face dezacorduri cu aerul unui profesor doctor în dezacorduri. La Hagi, greșelile de gramatică mai apar din prea-plinul trăirii fotbalistice. La Pițurcă e doar sărăcie de înțelegere, pentru el, marele fenomen numit „fotbal” pare doar o vrăjeală pentru care e suficient un vocabular fundamental de 50 de cuvinte.
foto: captură PRO TV
