Ce-am mai consumat bun în 2020: muzică, teatru, cărți, podcasturi sau cântăreți
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nu pot să citesc pe muzică. Nu înțeleg cititul pe muzică, e ca dulceața luată cu o lingură de untură. Le voi amesteca totuși în această listă personală, numai ca să mai amân puțin momentul în care voi intra cu tunurile pe minunatul guvern Cîțu. Adaug și teatru, podcasturi, jocuri, iar bilanțul nu iese rău pentru un an ca vai de capul lui. Un 2021 ceva mai bun vă urez.
Muzică
Weeknd. Un tip genial s-a apucat și a reinventat un soi de nostalgie 80-istă, el fiind născut în ’90. Stranie senzație. Cu asta m-a lovit unul dintre cei mai influenți artiști ai ultimului deceniu, Weeknd (Abel Tesfaye). Un album nou în martie 2020, ”After hours”, și un sunet cristal care a prins și sufletele, și radiourile. Omul ne-a luat sunetul de sintetizator din taberele de la Năvodari, anii ’80, și l-a umplut de înțelepciunea depresivă și conduita pasiv-agresivă a noilor generații.
https://www.youtube.com/watch?v=fHI8X4OXluQ
Run the Jewels. Un nou album, în stilul deja clasicizat de geniul lui Killer Mike. Și un clip ”Ooh La La”, despre o petrecere post-revoluție, pe care poporul o dă încălzindu-se cu șampanie și dolari incendiați. Extrem de potrivită imagine, având în vedere că lansarea albumului a venit în plină explozie de manifestații antirasiste în SUA.
https://www.youtube.com/watch?v=Sff7Kc77QAY
S-a mai dat din cap la greu pe Cardi B și Megan thee Stallion (”W.A.P.), muzica suprem ”nerușinată”, atât de nerușinată, încât e de-a dreptul punk, cum zicea bine cineva.
Ca să fie amestecul total, să spunem că și trupe de-ale tinereților unuia ca mine au scos piese absolut onorabile. O să mă topesc la fiecare încercare a unor The Strokes să existe, asta e.
Trapanele, popmaneaua au fost regine
În România s-au întâmplat niște chestii pop deloc neglijabile. În primul rând, s-a impus ritmul manelistic într-un cadru mai pop, acceptat de toată lumea.
Costi Ioniță sau artiștii din jurul lui Alex Velea au găsit diverse soluții să facă din manea gen universal.
E clar că nu e doar gustul estetic elevat care împiedică maneaua să intre la radiourile principale, la origini stă în mod clar un ”rasism estetic”, să-i zicem așa.
Dar Velea & Ioniță chiar au extins frontul de atac, au pliat maneaua după diverse matrici populare, de la dance, la trap, au cucerit public nou. Au rupt YouTube-ul, oricum, chiar dacă radiourile mainstream de la noi încă se dau elitiste.
Am ascultat pe repeat însă muzici mai de pe margine, nu atât de populare, există o zonă underground care freamătă de talente, e păcat să nu le descoperiți. De exemplu: Aburiții ft. Nanny cu ”Aligator”, reinterpretare a unor ritmuri orientale, condimentate cu r&b întunecat-depresiv, lansată în toamna trecută, descoperită de mine anul ăsta.
Și de ce n-am băga și un folk despre cum ”am dat jos comunismul și-am clădit capitalismul care m-a strivit”? Dan Manciulea – ”Am înfrânt”, pe versurile lui Florin Dumitrescu, cel care pare pus să dezvrăjească visul generațiilor progresiste ale anior ’90.
https://www.youtube.com/watch?v=7KHnZEWiv5o
Cărți
Anul ăsta s-a manifestat brutal prin poftă nesăbuită pentru clasici. Un psiholog ar da verdictul rapid: dorință de evadare periculoasă, escapism, bovarism. Nu-mi pasă. Pandemia mi-a tăiat complet gustul și mirosul pentru literatura din prezentul imediat. Am făcut un întreg an de recuperări, recitiri. Printre care s-au amestecat accidental noutăți.
Am recitit Camus, ”Ciuma”, dacă tot a reexplodat moda cu pandemii literare. Mi s-a părut un roman condamnat să rămână o distracție adolescentină. A vuit internetul că ”ce actual e”. Nu e nimic actual, e alegoric. Când îți bate vreun virus în ușă n-ai chef de alegorii.
Un SF pesimist, întunecat, dar cu un umor sumbru e cel al lui Liu Cixin, s-a publicat la noi și ultimul volum al trilogiei care l-a făcut monstru sacru, ”Capătul morții”. Teoria ”pădurii întunecate” sună cam așa: galaxia e plină de civilizații concurente, nu da vreun semn, că vei fi distrus. Cartea abundă de speculații, de inovații narative, o plăcere.
Am mai recitit Engels, da!, s-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui. Engels agită, atacă eficient și singur (asta dacă ții neapărat să-i separi destinul de cel al lui Marx). În epoci de disoluție democratică, așa cum trăim acum, ai nevoie de astfel de gânditori pentru a preîntâmpina alunecările în tot soiul de deliruri fascistoide.
Recitiri din clasici revelatorii: Învierea lui Tolstoi. Un nobil care încearcă să-și răscumpere greșeala față de o fată pe care a sedus-o și a abandonat-o în tinerețe. Textul e de o profunzime pe care o uitasem. Nu uitați de acest roman, vă rog eu, când vă apucă cheful de tăticii romanului.
Petru Dumitriu, ”Proprietatea și posesiunea”. Am recitit de fapt toată ”Colecția de biografii” din care face parte și acest romănuț. Mi-a readus aminte cât de tare a fost acest scriitor. Și cât de puțin aprofundată a rămas opera lui.
Am citit în iarna trecută ”Kids are not OK”, al lui Ionuț Chiva. Și așteptam ceva ecouri anul ăsta. Nimic nu mă deprimă mai mult decât să văd cărți bune care trec așa, semiobservate sau neobservate. Așa că îl mai propun și în lista asta. Chiva e printre puținii care au reușit inovație de limbaj, iar în romanul ăsta reușește mai mult de atât, construiește în mod credibil ”o bulă” în care sunt prinse personaje tip ale anilor 2000.
Pentru un public specializat, interesat de istorie și eseu: am citit excelenta ”Laboring along” a lui Adrian Grama, text de neocolit pentru cine mai vrea să înțeleagă cum trebuie lumea românească de imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Sper să apară curând tradusă.
Podcast
Am stat bine și la capitolul podcasturi. M-am bucurat că antropologii români s-au adunat puțintel și au făcut această serie de podcasturi cu chestii din care chiar ai ce afla. Vă recomand să surfați printre episoade aici.
Mai e apoi un proiect care merge din ce în ce mai bine, de la episod la episod, Arhiva de Sunet. Conceptul e brici, pentru că autorii și invitații lor (sunt și eu pe acolo, da, îmi fac cumva autoreclamă) vor să reconstituie istoria României ultimilor 30 de ani prin ochii cântăreților care i-au compus voluntar/involuntar soundtrack-ul de țară.
Teatru
A fost și un an de teatru online, într-un dezolant peisaj în care mare parte din arta independenta a suferit grav de la tăierile de fonduri și de acces la public. David Schwartz, Mihaela Michailov și echipa au pus în scenă ”Capete înfierbântate 2020”, o dramatizare a lumii pe vreme de COVID, dar cu înțelegere politică a situației, nu doar lacrimi și muci. Piesa a fost la liber pe YouTube o vreme, sunt convins că o vor relua, pândiți-o, poate o prindeți anul ăsta. Mai multe detalii despre producție, aici.
Jocurile anului
Industria de gaming a bubuit, cum era de așteptat. Că doar teleșcoala îți permite să-ți vezi liniștit și de jocuri. Iar telemunca înseamnă și procrastinare la nivel de artă.
V-am bătut la cap cu jocul ăsta și într-un ditai textul pe Libertatea, din care oricum am tăiat și tot urlau editorii că e prea lung, despre Death Stranding, jocul lui Hideo Kojima.
Partea a doua din ”Last of Us” (Naughty Dog) nu a fost o dezamăgire. O aventură în toată regula printr-o lume postapocaliptică și postpandemică. Cu personaje gay, să moară masculul-gamer toxic de necaz.
