Ce era Cotroceni înainte să devină locul râvnit de președinți | Despre duhurile și fricile care încă bântuie locul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am străbătut țara odată cu lumea care alerga spre Cotroceni. Eu cu Homeric-ul meu, despre Pădurile Cotrocenilor, iar ei cu visele lor, toate legate de același loc hipnotic, unde pe vremuri trăiau știmele Bucureștiului, iar astăzi președinții vremelnici.
Ieri am văzut un afiș electoral, de-acum vechi, printr-o intersecție de pe Moșilor, cu tipii care visau să ia Cotroceniul, iar pe fețele lor se vedea fosta pădure, ca o vizuină de vulpi. Cel mai înșelător loc, cea mai bună ascunzătoare. Locul în care se refugia lumea când era hăituită. O pădure încurcată, cu tufișuri țepoase, cu buruieni otrăvite și ciuperci care-și schimbau forma - unii zic c-ar fi crescut pe-acolo și niște flori carnivore. Ca să nu mai punem la socoteală știmele, viperele valahe, spiridușii, stafiile și alți demoni.
Părți din pădure erau mocirlite de bălți, dar exista și un deal, poate rudă cu Gorganul și cu alte dealuri bucureștene, în măruntaiele căruia ar fi ascunsă inima unui om uriaș.
Pe vreme de ciumă, târgoveții se afundau în această pădure, ca să nu-i găsească matahala cu labe de gâscă, aducătoare de moarte. În iernile crunte mulți se mutau în inima codrului, unde cică ar fi fost un copac albastru, de la care începea Paradisul. Dar, bineînțeles, astea sunt basme.
Cea mai veche întâmplare, consemnată în cronici, se leagă de Șerban Cantacuzino, care-a petrecut acolo trei zile. Del Chiaro Fiorentino povestește că pe la amiază, cu mult înainte de-a ajunge la mult așteptatul desert, s-au auzit niște bătăi insistente în poartă. După ora nepotrivită, după intensitatea loviturilor și după zgomotul hamurilor, Șerban a știut imediat că erau vânătorii de capete. Așa că n-a mai pierdut vremea, a încălecat calul și-a tăiat-o spre Cotroceni, în pădure, unde s-a făcut nevăzut. Și să nu credeți că n-a fost căutat! Toată potera lui Duca-Vodă era pe urmele lui. Au scotocit pădurea, unii dintre ei dându-și viața ca să-l găsească, dar n-a fost chip. Șerban Cantacuzino a ieșit din pădure după trei zile și-a luat drumul Stambulului, de unde s-a întors domn, în locul lui Duca.
Dar inima lui a rămas legată de pădurea care-l salvase: a ridicat Mânăstirea, Palatul, devenind stăpân peste cel mai tenebros loc. Și nici nu mai era ca înainte, devenise un tip care-ți băga frica-n oase, cu voce de tigru și privire rece ca gheața. Până și sultanul i-a simțit legăturile cu lumea de dincolo, numindu-l Cantacuzin Șerban-Oglu (fiul dracului).
Dar asta se întâmpla prin secolul al 17-lea. Abia în epoca următoare pădurea a-nceput să se mai îmblânzească. La Cotroceni și-au făcut reședința câțiva fanarioți. Se spune că Moruzi ar fi construit și un pod suspendat, care făcea legătura între clădiri, închis cu pereți de sticlă, poate din cea făcută la Târgoviște, de un albastru senin. Palatul era mereu plin de oaspeți, pentru că din adâncul pădurii se auzeau șoapte, se vedeau fulgere și se schimbau cărările și așa prea înguste pentru un om. Fricos din fire, Moruzi a-nceput să invite lume la el, sub pretextul unui nou joc de cărți, iar cu timpul a ajuns unul dintre cei mai buni cartofori. Iar într-o noapte a avut un vis groaznic care îl avertiza că nu peste mult va fi sclav. Atunci a hotărât să părăsească palatul, dar profeția n-a putut s-o împiedice. Pentru cine nu știe, Alexandru Moruzi a sfârșit-o destul de prost, la anul 1816: arestat pe străzile cartierului Terapia, târât de gealați, a fost vândut la galere, unde a și murit, nu după mult.
Dar și pe vremea fanarioților, lumea continua să trăiască de pe urma pădurii. Unii intrau la Cotroceni după lemne, alții după peștele bălților, după veninul șarpelui sau după pometuri, între care lemnul câinesc avea mare căutare. Numit prin părțile astea și pațachină, era folosit în medicina populară dar și pentru vrăji ori poțiuni magice, alături de alte ierburi. Resturile se aruncau întotdeauna într-o răscruce anume, sub spânzurătoarea orașului, pe la Obor.
Pădurea Cotroceniului a rezistat până prin secolul al 19-lea, dar chiar și după ce n-a mai rămas nici urmă din ea, pe locul ei au continuat să se miște duhurile fostelor bălți.
Tocmai de-aia nici nu mă miră că atâta lume s-a înscris în campania prezidențială. Dincolo de chemarea puterii a fost și altă promisiune: Cotroceniul este cel mai tihnit loc de pe lume, pentru că în el continuă să respire fricile celor care s-au ascuns pe vremuri în pădurile care-au fost.
