Cine și cum ajunge în serviciul diplomatic al României. O radiografie a sistemului nostru de selecție oarecum improvizat
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna trecută, după ce am distribuit pe pagina de Facebook articolul meu despre relația ombilicală dintre statul român și serviciul său diplomatic, m-am trezit printre comentarii cu o întrebare: „ce ursitoare trebuie să vină la botez, ca să ajungi diplomat?” Am detectat imediat un subton de ironie civică față de prejudecata, larg răspândită, că nu „oricine” poate ajunge diplomat, cel puțin nu în România, unde PCR („pile, cunoștințe, relații”) bate orice criteriu meritocratic.
Prejudecățile pot exagera, însă au (asemenea legendelor, inclusiv „urbane”) un „sâmbure de adevăr”. Mă grăbesc să adaug că nu doar la noi există o „castă diplomatică”, relativ ereditară, deci un sistem opac, greu accesibil, dacă nu chiar impermeabil. Găsim ceva similar și în vestul Europei, după cum m-am putut convinge frecventându-mi, ca ambasador, omologii: foarte mulți dintre ei erau fii/fiice, dacă nu chiar nepoți ai unor diplomați de carieră. De vreme ce copiii diplomaților își însoțesc de mici părinții în succesivele lor misiuni (pe tot globul), ei capătă nu doar o mentalitate cosmopolită, ci și, adesea, impulsul de a profesa în același domeniu.
Diferența e că, în România postcomunistă, tipul acesta de continuitate n-a fost neapărat benefic, întrucât el reproducea o formă mentală nedemocratică și antioccidentală. Una e să fii moștenitorul unei „dinastii” diplomatice franceze sau britanice, și puțin altceva să fii admis în MAE român, prin 1990, doar pentru că babacul a mințit, spionat și eventual strâns fonduri oculte pentru cuplul dictatorial executat cu câteva luni înainte.
Deosebirile nu se limitează la aspectul semnalat adineauri, ci includ și felul în care ne selecționăm diplomații până azi, când țara noastră e de ceva timp membră NATO și UE. În ministeriatul său, dl Andrei Pleșu a fondat Institutul Diplomatic Român (IDR). Nu știu să fi existat așa ceva la noi, după ce statul modern s-a afirmat internațional, profitând de Independența din 1877 și de Marea Unire din 1918. Ca și în alte sectoare ale vieții statale, ne trezeam că avem nevoie de o asemenea structură cu câteva secole întârziere față de Occident. Regele Franței, François I-ul, a creat o școală de interpreți profesioniști (așa-numiții „dragomani”) încă din 1530, iar țara sa avea, la sfârșitul secolului al XVI-lea, consulate la Beirut, Rodos, Alger, Tunis, dezvoltând un veac mai apoi o vastă rețea mediteraneeană de oficii consulare în Cipru, Alep, Ierusalim, Jaffa, Cairo și Alexandria. Tot astfel, Academia diplomatică pontificală funcționează de peste patru secole, iar exemplele ar putea continua.
IDR nu a fost, din câte știu, acreditat de Ministerul Educației Naționale, așa că funcționează ca anexă MAE, cu reguli fluctuante și o funcție neclară. Poți intra în MAE și fără să fi trecut prin sediul instituției, pe Bulevardul Primăverii, așa cum te poți alege cu o „diplomă” de la IDR și fără să urmezi ulterior cariera diplomatică: o mulțime de funcționari publici au zăbovit pe acolo doar pentru a-și orna CV-ul cu un simulacru de competență în materie de relații internaționale.
În principiu, IDR furnizează analize de politică externă către ministerul tutelar, publică o revistă de profil și asigură formarea continuă a diplomaților de carieră. Tot el găzduiește uneori prelegerile unor miniștri de externe aflați în vizită oficială la București. În practică, fondurile alocate acestor activități sunt meschine, așa cum organigrama instituției rămâne rahitică. Directorii IDR s-au schimbat cam tot atât de des ca și șefii diplomației românești, neapucând să consacre o rutină profesională și un set stabil de obligații academice. Structurile similare din statele Grupului de la Vișegrad sunt, grosso modo, finanțate mai generos, se bucură de un personal mai numeros și de o rețea europeană sau transatlantică mai bine rodată.
De vreme ce diplomația este o profesiune vocațională, ea e alimentată cu absolvenți universitari din toate orizonturile, de la filologi (specializați cu precădere în limbi rare) și sociologi, până la juriști, economiști sau specialiști în științe politice, fără a exclude alte filiere pregătitoare. Problema calității resurselor umane e complicată doar de cutuma locală a numirilor sub presiune politică, soldată cu un număr inacceptabil de ageamii înfumurați, trimiși direct la post „pe durata misiunii” și care – dacă propteaua lor partinică nu dispare – sunt mutați apoi dintr-o capitală în alta, fără să fi susținut examenul de intrare în MAE (o probă oricum bazată pe recitarea cantitativă de informații superflue și prea puțin pe anvergura diplomelor și calitățile moral-intelectuale ale candidaților). N-am putut uita cazul unui încă tânăr bizantinolog poliglot, cu un strălucit doctorat parizian, care nu a trecut examenul de admitere în MAE, pentru că a fost încurcat de comisie cu niște sterile tehnicalități din dreptul internațional public.
Bref, suntem unde suntem și nu stăm prea grozav, dar cum să progresezi, dacă nu în etape? Poate că, peste câteva decenii, norocul unor șefi de stat cu viziunea corectă și al unor premieri necomplexați ne va ajuta să scoatem la iveală, spre folosul României, o elită diplomatică fără ghilimele...
Foto: Agerpres
cobra 08.10.2024, 11:09
Foarte interesant articol! Multe lucruri adevarate. Probabil că ar fii putut atinge si alte criterii de alegere a celor care ajung in MAE - de exemplu ...amantele .
gheorghe_2 09.10.2024, 23:20
Și mai interesant ar fi fost dacă autorul se referea la academia SIE, pe unde trece mare parte din corpul diplomatic român, în drum spre posturile bine plătite din străinătate, unde fie nu fac nimic, pentru că sunt și pe statul SIE și nimeni nu îndrăznește să-i tulbure, fie fac foarte mulți bani, pentru organe. Cât despre așa-zisul institut, a fost dintotdeauna o glumă foarte proastă, care nu, nu se va transforma într-una bună nici după nu știu câte generații