Creșterea alocațiilor sau bătălia pe voturile clasei de mijloc
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Victoria Stoiciu, coordonatoare de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România, debutează în Libertatea cu un text despre creșterea alocației pentru copii, o decizie importantă pentru populație, strategică pentru politicieni, dar ”departe de a fi cea mai inspirată măsură de protecție socială”.
Să spunem, totuși, lucrurilor pe nume – deși intră la bugetul de asistență socială, alocația de stat pentru copii e departe de a fi cea mai inspirată măsură de protecție socială. Alocația respectivă o primesc toți, și cei care au nevoie, și cei care nu au nevoie, sunt suficient de înstăriți ca să se descurce fără alocația respectivă.
De fapt, alocația de stat pentru copii înseamnă o deviere a unor resurse importante, care ar putea fi folosite pentru combaterea sărăciei, către segmente ale populației care nu au nevoie de intervenția statului.
Or, în România cheltuielile pe alocația copiilor au fost în 2019 cam jumătate din totalul bugetului de asistență socială (586.917.750 de lei din totalul de 1.069.762.973 de lei cheltuiți cu asistența socială în luna septembrie 2019).
Între 2015 și 2019, alocația pentru copii a crescut de aproximativ 3,5 ori, de la 42 la 150 de lei. Vă vine să credeți sau ba, asta a scos din sărăcie numeroase familii, dar a însemnat și o alocare ineficientă a resurselor.
Știu – e dreptul universal al copilului, indiferent că vorbim de copii săraci sau copii bogați. Și este, desigur, dezirabil și preferabil ca alocația de stat pentru copii să fie cât mai generoasă – dar asta doar dacă am rezolvat celelalte probleme sociale, mult, mult mai stringente.
Dar celelalte probleme sociale nu sunt pe agenda nimănui. În timp ce alocația de stat pentru copii a crescut, alte ajutoare sociale, cum ar fi venitul minim garantat sau alocația pentru susținerea familiei, care țintesc strict gospodăriile nevoiașe, au rămas intacte sau au crescut infim. Mult blamatul ajutor social, adică venitul minim garantat, este în continuare de 142 de lei pentru o persoană singură.
În fapt, bătălia pentru creșterea alocației pentru copii este o bătălie pentru voturile clasei de mijloc sau a celor care se cred clasă de mijloc. Voturile săracilor nu îi interesează – e de prost gust să te lupți pentru creșterea ajutorului social, pentru că asistații sociali, nu-i așa, sunt leneși, sunt bețivi și trebuie trimiși la muncă. Dar este, desigur, lăudabil să fii preocupat de soarta copiilor, de sprijinirea natalității, de viitorul țării.
În plus, creșterea alocației are o miză electorală mult mai mare – practic, avem peste 3 milioane de beneficiari ai alocației de stat pentru copii, dar numai 166.000 de beneficiari de venit minim garantat și cam tot atâția beneficiari ai alocației pentru susținerea familiei (cifrele nu se cumulează matematic, unii beneficiari fiind incluși în ambele statistici).
Cu toate că procentul românilor aflați în risc de sărăcie e de 22%, adică aproape un sfert din populație, beneficiarii diverselor forme de ajutor social sunt sub jumătate de milion.
De ce nu se preocupă nimeni, nici un partid, să crească cuantumul și totodată gradul de acoperire al beneficiilor de tipul venitului minim garantat sau alocației pentru susținerea familiei? De ce toate partidele concurează în a descuraja accesarea venitului minim? Dacă le pasă de săracii României, de acolo trebuie început, nu de alocațiile pentru copii.
În mod evident, însă, anunțul premierului Ludovic Orban cum că ia în calcul opțiunea prorogării dublării alocațiilor, la câteva zile după ce devine publică informația că urmează să se cheltuie 216 milioane de euro pentru 942 de camioane militare și fără a propune în compensație nici un alt fel de măsură socială este nu doar o sfidare a votanților. E o dovadă de lipsă de instinct politic, mai ales într-un an electoral. Dar la ce bun un stat social, când putem avea un stat polițienesc?
