Creșterea și descreșterea imperiilor. Care va fi reacția UE, dacă America intră în hibernare strategică
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Și imperiul democratic american a trecut prin „creșteri” și „descreșteri” succesive, dar parcă niciodată nu a existat, ca de curând, după haotica retragere din Afganistan, sentimentul că America și-a atins apogeul în anii ’90 ai veacului trecut, urmând ca de acum înainte să intre într-o fază de recul istoric, scrie Teodor Baconschi în comentariul său publicat luni, în Libertatea.
Într-una dintre cele două vizite oficiale pe care le-am întreprins la Washington, ca ministru de externe, un custode al Bibliotecii Congresului (care e și cea mai mare din lume) mi-a arătat o serie de cărți românești, extrase politicos și circumstanțial din imensele depozite ale acestei instituții cu aspect neo-renascentist.
Aveam să descopăr o altă raritate în cușca de sticlă care păstrează neschimbată, de la data donației, fosta bibliotecă privată a președintelui Thomas Jefferson, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite: era vorba despre prima ediție a operei de căpătâi datorate principelui Dimitrie Cantemir, cel care murise la 1723, cu două decenii înainte de nașterea marelui om de stat, diplomat, muzician, arhitect și filozof american: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae* (apărută la Londra, în 1724). Nu e poate o întâmplare că însuși manuscrisul original al acestei lucrări a fost descoperit de către Virgil Cândea tot în SUA, la biblioteca Houghton a Universității Harvard.
Să notăm că textul latin redactat de Cantemir vorbește despre creșterea și descreșterea imperiului otoman la plural. Era firesc ca un om al Luminilor, precum Jefferson, să-și formeze cultura politică pe temeiul unor scrieri de acest soi.
Cantemir însuși fusese contemporan cu Gianbattista Vico**, a cărui filosofie a istoriei, în polemică cu gândirea finalistă a lui Augustin și (poate) influențată de scrierile lui Bossuet***, prelungea în modernitate viziunea biblică a profetului Daniel despre succesiunea providențială a imperiilor care cresc, descresc și se înlocuiesc reciproc.
Toate aceste minți strălucite, care cercetau trecutul cu lupa înțelepciunii morale, au remarcat că puterea seculară are oroare de vid, că nu există structură politică terestră imperisabilă și că, asemenea organismelor vii, imperiile se ridică și se prăbușesc din aceleași motive: se extind prea mult, sunt pândite de orbirea aroganței, se macină în lupte interne și cedează treptat rolul de protagonist unor puteri emergente, cândva nesemnificative.
Pe când Jefferson va fi conspectat cazul decăderii imperiului otoman, așa cum era analizat, dinăuntru, de inteligența prințului moldav, el nu bănuia că republica pentru a cărei independență luptase avea să devină, în secolul XX, un imperiu global, contestat doar de încarnarea moscovită a comunismului marxist-leninist.
Și imperiul democratic american a trecut prin „creșteri” și „descreșteri” succesive, dar parcă niciodată nu a existat, ca de curând, după haotica retragere din Afganistan, sentimentul că America și-a atins apogeul în anii ’90 ai veacului trecut, urmând ca de acum înainte să intre într-o fază de recul istoric.
Într-un număr recent al revistei „Foreign Affairs”, Emma Ashford scrie un articol intitulat „Strategiile restrângerii”, cu subtitlul „Cum să reparăm politica externă stricată a Americii”. Și ea nu e decât o voce dintr-un adevărat cor de analiști care pun acum presiune pe administrația Biden, pentru a determina un nou (și mai sever decât oricând) viraj către izolaționism.
Eșecul procesului de reconstrucție din Irak și Afganistan, falimentul Primăverii arabe, colapsul Revoluțiilor colorate din spațiul ex-sovietic, profilarea Chinei ca putere asiatică majoră și revizionismul rusesc relansat încă din 2007 oferă cercurilor americane de analiză a politicii externe (dar și opiniei publice din SUA) destule argumente pentru o asemenea repliere de lungă durată. Ea fusese anunțată încă din anii lui Barack Obama la Casa Albă, când a fost evocată mutarea atenției strategice dinspre Mediterana și Golful Persic către zona Asia-Pacific.
Putem paria pe faptul că titanul democratic va intra acum serios într-un soi de adormire, limitându-și nu doar ambițiile de hegemon al lumii libere, ci și vocația intervenției „preventive” sau „punitive” în ariile unde valorile euro-americane sunt sfidate.
Cu toate stridențele sale stilistice, Donald Trump avea dreptate: NATO nu se mai poate baza aproape exclusiv pe banii, tehnologia și forțele armate ale SUA. Prin urmare, UE trebuie la rândul ei să contribuie, pe toate planurile menționate, la revitalizarea Alianței, trecând peste comoda inerție postbelică și efectul Brexit. Să vedem dacă Emmanuel Macron va obține un al doilea mandat la Palatul Elysée, dacă succesorul Angelei Merkel în funcția de cancelar al Germaniei va intra rapid în „pâine”, dacă deja conturatul clivaj dintre UE și Grupul Vișegrad (pe teme aparent ideologice) nu se va adânci și dacă cei 27 vor reuși să se coordoneze pentru a face față noilor provocări și pericole într-o formulă care ține cont, realist, de consecințele unei politici externe americane mai puțin asertive.
Protejată natural de două oceane, America poate rămâne încă multă vreme o superputere închisă în ea însăși. Noi, europenii, avem o altă istorie și geografie, așa cum înțelegea prea bine prințul Cantemir, care fusese captiv în capitala decăzută a Bizanțului, la curtea unui califat ajuns odinioară sub zidurile Vienei.
*Dimitrie Cantermir, Istoria creşterilor și a descreşterilor curţii othman[n]ice
** Giambattista Vico, filosof, retorician, istoric și jurist italian, a trăit între anii 1668 și 1744
*** Jacques-Benigne Bossuet, episcop francez, teolog, orator renumit și predicator la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Bossuet era un mare apărător al teoriei politicii absolutiste; susținea că regii primeau puterea de la Dumnezeu, sursa Wikipedia
Foto: Hepta
