De ce a meritat să citesc o carte despre Stalin în loc să mă uit la un serial pe Netflix. Cine a spus „Românii nu sunt un popor, ci o profesie”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când Gheorghi Malenkov, secretar al Comitetului Central al URSS, a intrat în sufragerie pentru a-l vedea pe Stalin, înțepenit pe canapea, după ce cu o zi înainte suferise un accident vascular, a constatat cu groază că pantofii săi scârțâiau. „Și-a luat pantofii sub braț și a pășit pe vârfuri doar în șosete, cu grația unui dansator gras”, notează istoricul Simon Sebag Montefiore în cartea sa, „Stalin. Curtea Țarului Roșu”.
Cuprins:
După ce l-a văzut pe generalisimul adormit, „care sforăia sub pătură” (suferise o hemoragie arterială cerebrală medie stânga), Malenkov s-a retras pe vârfuri, în șosete, în timp ce prietenul său Lavrenti Beria, șeful NKVD, le înjura pe gărzile panicate de starea șefului și pentru că intenționau să cheme un medic: „Cine v-a desemnat pe voi, nătărăilor, gărzi ale Tovarășului Stalin?”.
A fost singura dată când am râs pe parcursul lecturii celor 500 de pagini ale acestei cărții. Scena cu pantofii care scârțâiau m-a dus cu gândul la Gogol (poate n-a fost cea mai bună reflecție impulsivă), dar este emblematică pentru acele vremuri: teroarea. Am râs, dar n-a fost râsul meu...
„Elita bolșevică”
Cartea lui Simon Sebag Montefiore vizează și anturajul lui Stalin, acoperind perioada 1929 – 1953, din momentul în care a fost aclamat conducătorul Uniunii Sovietice și până când s-a prăpădit. Nu este un roman ori vreo ficțiune ușurică, ci o carte de istorie foarte bine documentată (pe arhive, memorii, interviuri, scrisori), foarte bine scrisă și, important!, foarte bine tradusă în limba română de Cătălin Drăcșineanu*.
Nu este o trecere în revistă a politicilor și evenimentelor interne și externe, ci o frescă a „elitei bolșevice” sub Stalin. Este o carte cu zeci de personaje, pe care am citit-o ca pe un roman rusesc, urmărindu-i pe Stalin și pe cei mai importanți potentați bolșevici, complicii săi la crimele săvârșite în acei ani împotriva propriului popor.
„Stalin. Curtea Țarului Roșu” nu-i o lectură ușoară în această perioadă de sărbători. De asemenea, nici în pandemie nu e recomandată, pentru că riscă să-i bage pe cititori în depresie, am simțit de câteva ori că m-am „dus la vale” (dar mi-am revenit cu un vin roșu, nu-mi place vodca) și am continuat să citesc cu mintea limpede. E o carte grea, dar merită citită.
M-am apucat s-o citesc, ca să știu ce s-a întâmplat în acei ani, în Rusia sovietică, ca să nu mai „pun botul” (iertați-mi expresia!) la tot felul de manipulări, mituri și șabloane care se vehiculează în lumea noastră superficială și grăbită, în care istoria a devenit materie primă și sursă de inspirație pentru fake-news-uri.
De la o vreme, nu mai am chef să urmăresc serialele și filme istorice furnizate de HBO sau Netflix, pentru că nu mai vreau să înghit „adevărul”, ca un pelican (la a doua sau a treia mână), oferit de scenariști și regizori cu diferite orientări ideologice, pentru că nu mai chef de ficțiuni video în pandemie.
<strong>Mai bine citesc cărți de istorie, bune, confirmate, precum cartea lui Montefiore, care a fost desemnată Cartea de istorie a anului 2003 de „The Guardian” și „British Book Awards”</strong>
Dar nu premiile contează, ci dorința de a-mi clarifica ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru a înțelege mai bine prezentul, pentru a-mi răspunde la nesfârșita întrebare „de ce?”. De aceea am citit „Stalin. Curtea Țarului Roșu”, ca să știu, ca să nu mor prost - ambiția mea de cititor amator.
Sinuciderea soției lui Stalin
Două capitole sunt memorabile. Primul, în care se relatează contextul în care s-a sinucis Nadia Allilueva Stalina, a doua soție a lui Stalin. (Ea și-a tras un glonț în piept, în 1932.) „Stalin era extrem de bădăran cu Nadia, dar istoricii, hotărâți să arate ce monstru a fost, au ignorat cât de urât se purta și ea cu el”, notează Montefiore.
<strong>Potrivit șefului securității de atunci, Karl Pauker, fost bărbier al Operei din Budapesta, Nadia țipa frecvent la Stalin în public, motiv pentru care mulți o considerau „nebună”. Stalin a fost șocat de sinuciderea Nadiei. </strong>
Mulți consideră că tragedia l-a dezechilibrat psihic și că de-aici i se trage scrânteala sa criminală. Dar întreaga clică de bolșevici de la Kremlin era dereglată psihic, dovadă măcelul căruia i-au căzut victime milioane de oameni, adică nu numai Stalin a fost paranoicul.
Toți derbedeii, de la Beria la Malenkov, de la Molotov (poreclit Cur de Fier) la Hrușciov, de la Jdanov la Ghenrih Iagoda (alt șef al NKDV), au trăit ca niște gangsteri, complotând, turnându-se unii pe alții și ucigând pentru a rezista în grațiile lui Stalin.
Crima a fost „sportul” preferat al bolșevicilor.
<strong>„Moartea rezolvă toate probleme. Nu mai există omul, nu mai există problema”, a spus Stalin unui apropiat al său, confirmând modelul bolșevic de acțiune. </strong>
Apropierea de Stalin te costa
Memorabilă este vizita-fulger a premierului britanic Winston Churchill la Kremlin, în plin război, cu nemții la porțile Moscovei. La un moment dat, Stalin a adus discuția despre fetele lor.
Churchill i-a spus că fiica sa, Sarah, e roșcată. „La fel și-a mea”, a replicat Stalin, care i-a cerut menajerei s-o aducă pe adolescenta Svetlana și i-a prezentat-o. Doi tați care s-au lăudat cu fetele lor roșcate și pistruiate, apoi au vorbit despre „tunuri și obuziere”.
Altă întâlnire memorabilă este Stalin – Mao Zedong (1949), cei doi titani comuniști ai secolul XX, fanatici, paranoici, țărani ajunși la conducerea a două imperii și ucigași a milioane de oameni.
Au fost și multe femei în anturajul lui Stalin (vezi capitolul „Evreicele lui Stalin și familia în pericol”), pline de viață, frumoase, bolșevice, zburdalnice, care îl adorau pe titan, care țineau să danseze cu el la petrecerile și bețivănelile crunte, dar care au sfârșit prost, până la urmă, adică au fost lichidate sau aruncate în gulag.
Cel mai criminal și mai citit președinte rus
În capitolul „Stalin intelectualul”, am aflat că avea o bibliotecă de peste 20.000 de volume citite și răscitite. Montefiore notează: „Nu ar fi nicio exagerare să spunem că Salin a fost cel mai citit conducător al Rusiei de la Ecaterina cea Mare până la Vladimir Putin, incluzându-l chiar și pe Lenin...”.
Apropo de Putin! Am aflat într-o notiță din carte că bunicul lui Vladimir Putin a fost bucătarul-șef al lui Lenin, apoi bucătarul într-una din casele lui Stalin.
Nu i-a dezvăluit niciodată nepotului, viitorul președintele al Rusiei, la ce „case mari a gătit”. Apoi, am aflat, printre altele, că sadicul procuror Andrei Vișinski a declarat că „românii nu sunt un popor, ci o profesie”. Am aflat că Stalin a dormit îmbrăcat, mai multe nopți într-un vagon de metrou, în timpul asediului Moscovei, pentru că nu avea construit încă un buncăr la Kremlin.
<strong>În timpul acelor zile, își avea „biroul” pe peronul unei stații de metrou, iar trenurile care treceau în viteză îi risipeau hârtiile de pe mese.</strong>
Când armata sovietică a pătruns în Germania, ca într-o „fiestă a răzbunării”, soldații ruși au violat, în următoarele luni, două milioane de nemțoaice, dar nu le-a fost de-ajuns, au violat și rusoaicele abia eliberate din lagărele naziste.
Care a fost reacția lui Stalin? „L-ai citit, bănuiesc pe Dostoievski? Înțelegi ce lucru complicat este sufletul bărbatului, i-a explicat Stalin comunistului iugoslav Milovan Djilas. Ei bine, atunci, imaginează-ți un bărbat care a luptat de la Stalingrad până la Belgrad, călcând peste cadavrele camarazilor săi căzuți și ale persoanelor pierdute. Cum poate reacționa normal un astfel de bărbat? Și ce este atât de îngrozitor să se distreze și el cu o femeie după asemenea orori?”.
Regretele care durează și azi
Al doilea capitol pe care-l consider tulburător este finalul cărții: moartea lui Stalin. Frica, panica, setea de putere, cinismul, lașitatea, ipocrizia se revarsă în jurul muribundului asistat de „tovarășii săi de drum”.
Ei stau în picioare, în jurul canapelei, și îl plâng pe „titanul istoriei și pontif suprem al crezului lor internațional”.
Montefiore notează: „Fuseseră uciși aproximativ 20 de milioane de oameni; 28 de milioane de oameni fuseseră deportați, dintre care 18 milioane munciseră ca sclavii în gulaguri. Cu toate acestea, nici după un astfel de măcel ei (potentații bolșevici – nota P.B.) nu își pierduseră credința.”
N-are rost să povestesc cum i-au sărutat mâna, luându-și rămas bun, plângând în hohote, înainte ca tiranul să-și dea duhul. Sunt destui contemporani care îl plâng și-acum pe Stalin. Poate că acesta e un alt motiv pentru care am citit această carte: ca să înțeleg de ce Stalin continuă să fie în opinia unora un lider demn de admirație și regrete...
* „Stalin. Curtea țarului roșu”, de Simon Sebag Montefiore, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Editura Polirom, ediția 2020.
