Virusul în timpuri vechi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Amenințările actuale au rădăcini istorice, unele fiind mai bătrâne decât noi, altele având strămoși de toată lauda. Și când spun amenințări mă gândesc în primul rând la molime, care vin și pleacă, aduse de ființe microscopice, numite în multe feluri, înainte de-a deveni virusuri sau alți agenți patogeni.
În urmă cu niște sute de ani, românii se așteptau să primească periodic vizita acestor demoni, pe care, cu toate că nu-i văzuse nimeni, se știa sigur că nu ratează nicio ocazie. Observația atentă i-a făcut să-și ia măsuri de apărare, mai ales la schimbarea anotimpurilor. Știind prea bine ce le putea pielea acestor spirite nevăzute, românii își luau precauții, peste precauții, unele permanente, altele la sărbători mai însemnate: de Sf Dumitru, când se răcea vremea, în toiul iernii, dar mai ales primăvara, de la Babe până la Rusalii, când se dădea bătălia finală, la care participa toată populația. Mai exact, caii malefici (ziși sântoaderii) aduceau bolile pe la începutul lui martie, iar călușarii le înlăturau în ziua Rusaliilor, când mor toate bolile.
Dar să le luăm pe rând. Prima măsură de prevedere presupunea întărirea personală, respectiv, găsirea unor aliați redutabili.
Prin cărțile de folclor sunt menționate o mulțime de talismane. Dacă purtai un cap de rădașcă în buzunar, nu îndrăznea niciun demon să se apropie de tine. Dar la fel de bună era și o frunză de leuștean, deoarece se zice că în fibra ei s-ar fi amestecat sângele unor demoni străvechi. Pentru spiritele malefice leușteanul este resimțit ca un frate, din care cauză își văd de drum, nu se ating de omul prudent, care păstrează leușteanul prin buzunare.
Dar ce nu țineau românii asupra lor! Rostopasca amețește orice spirit, greierii bagă frica în boli. Aripa de liliac cheamă morții în ajutor. Pe urmă vine pelinul, destul de puternic, care se ține pe la ferestre, în paturi și în dulapuri. Tot în categoria asta intră și măceșul, întotdeauna plantat lângă poartă, pentru a speria orice duh. În stâlpul porții este binevenit și un craniu de cal, care te ferește de moarte. Cât poate și el, căci în lumea noastră nimic nu e sigur.
Toate acestea sunt un fel de măsuri permanente.
Când în comunitate apăreau primii morți, urma profilaxia alimentară. Vinul cu pelin, țuica în care au fost ținute bobițe de boz, iar dacă se îngroșa treaba, românii zdrobeau usturoi, amestecându-l cu oțet și cu leuștean. Cu o astfel de pastă se ungeau pe tot corpul, iar la gât purtau coliere făcute din usturoi, talismane din ouăle fluturelui inelar, și alte obiecte, ținute în sân sau prin buzunare. Dar, bineînțeles, pe primul loc era usturoiul, a cărui forță vine din faptul c-a luat naștere din sângele lui Cristos, pe vremea în care acesta ducea o bătălie pentru eliberarea sufletelor din iad.
Foarte căutat era și lichiorul de furnici, pentru că scădea febra, dar și băile cu plante, printre care nelipsite erau salvia, iarbă mare, vitrinicul și ciocul berzei. Dacă apărea o erupție, se foloseau alifii felurite, dar mai era un remediu, demn de a fi consemnat: se prindea un pui de broască, era disecat și așezat pe rană cu toată încrederea.
Bineînțeles și igiena avea importanță. La anul 1793, Moruzi a dat ordin să fie adunați toți robii și spălați cu de-a sila în Dâmbovița. Oamenii își fierbeau hainele și se spălau cu săpun de pelin. De regulă, pe vreme de molimă erau închise cârciumile și amânate târgurile și bâlciurile. Lumea se dezinfecta cu oțet. Iar ca măsură supremă, era scos pe străzi capul Sfântului Visarion, care gonea molima.
Și mai exista o categorie de “arme”: afumările. Se ardea bălegar pe vreme de ciumă. Dar se ardeau și plante, între care pelin, leuștean și boz, acesta din urmă foarte eficient, pentru că săracul nu avea de ales. La tinerețea sa, bozul și-a ucis mama, faptă pentru care nu există altă cale de mântuire decât să se lupte cu spurcăciunile, între care intră și virusurile de ieri și de azi. Prin urmare, și fructele bozului sunt bune pentru dezinfecție. Mai ales fluierele se vopseau în acest suc, devenind negre și intangibile. Ars, ținut pe răni sau folosit în poțiuni, bozul este neobosit și înrolat împotriva dușmanilor nevăzuți.
Când molima ajungea în piept, aproape de inimă, românii aruncau în foc puțin ardei iute, cuișoare și beau ceai de cimbru și busuioc. Dacă nu mai era nimic de făcut, venea rândul semințelor de cânepă, care lăsate pe jar îți arătau viitorul, luându-ți o parte din suferință.
Dar toate acestea nu făceau nici doi bani, fără niște descântece. Iar aici există o literatură bogată. Aproape nimic din ceea ce se întâmpla în viața curentă nu trecea fără să aibă alături câteva vorbe, câteva sunete. Citind astăzi descântecele culese de Sim. Fl. Marian, în secolul al 19-lea, îți dai seama de două lucruri.
În primul rând te uimește labirintul lingvistic, numeroasele cuvinte, cu sonorități magice și inconsistență semantică, de genul: M-am întâlnit cu un om roș-poroș. Reluările, asonanțele, rimele dau valoare acestor cuvinte, care sunt mai ceva ca medicii de la Spitalul de Urgență.
Al doilea lucru este imaginarul. În descântece, întotdeauna este vorba despre o întâlnire cu zânele (Magdalina fiind invocată mereu), ori cu un om ciudat, adeseori roșu sau cocoșat, sau cu cele “două fete despletite/cu paharele împlute”. Drumul este mereu pustiu și straniu, iar gândul călătorește peste 99 de țări, în fundul celor 99 de iaduri. Iar în această lume trăiesc dușmanii boleșnițelor și vindecătorii sau pur și simplu un fel de recipiente în care sunt depozitate toate relele nevăzute. Cuvintele astea, șoptite, însoțite de gesturi deloc spectaculoase pun cu botul pe labe orice virus. Un bănuț de argint, un fir de busuioc, o ață roșie sau chiar o vietate plăpândă, cum este fluturele inelar, pot face minuni. Chiar și ființele blestemate, aș cum sunt bieții greieri sau păduchii, pot fi înșelate să ia asupra lui boala și s-o ducă departe.
Iar pe lângă descântece mai sunt și rugăciunile dedicate Sfântului Haralambie (Lambru), patronul boleșnițelor.
Credeți cumva că astăzi e altfel?
