Eram fericiţi, pe naiba! Am lăsat mediocrii să ne conducă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Eram fericiţi şi nu ştiam”, a titrat un editorialist în cotidianul spaniol El Pais şi jumătate de glob a oftat nostalgic. Eram fericiţi, pe naiba! Eram inconştienţi.
Cum ar fi ca peste câteva ore să ne trezim şi să spunem „ce urât am visat”? Dar acesta nu e un vis, deşi trăim cel mai urât coşmar. Trebuie să deschidem ochii mari şi să înfruntăm adevărul, oricât de hidos ar fi el. Şi trebuie să învăţam să-i supravieţuim, deşi niciodată n-am crezut că vom fi puşi să facem asta.
Noi ne trăiam. Mergeam prin vieţile noastre purtaţi de curgerea timpului, plutind şi adunând sclipiri iluzorii. Bani, laude, faimă.
Am uitat cât de fragili suntem şi cât de puternic ne este sufletul. Şi am ameţit, învârtindu-ne, de ani de zile, într-o comedie de vorbe şi de metehne ce a răsucit cu totul lumea în care ne născusem.
Când supravieţuirea noastră depinde de deciziile lor
Am devenit temători şi delăsători, ne-am cufundat într-o inerţie caldă, am renunţat treptat la valorii şi la principii şi am lăsat mediocrii să ne conducă.
Făceam mişto de ei, de gafele lor, de greşelile lor gramaticale, de prostia lor. Acum, când supravieţuirea noastră depinde de deciziile lor, ne îngheaţă miştoul pe buze.
Ocupaţi cu dramolete, meschinării şi personaje de mucava, am uitat să preţuim oamenii de valoare. Pe cei învăţaţi şi pe cei care se străduiesc să ne înveţe.
Am împins la marginea societăţii dascălii, cercetătorii şi toţi oamenii de ştiinţă spre care privim acum, cu inimile strânse, aşteptându-ne salvarea.
Trăiam fiecare pentru sine, ca şi când am fi avut fiecare propria lui ţară. Şi zilnic aflam despre dezastrul din spitale, despre lipsa dotărilor şi a cadrelor medicale, dar asta nu ne îngrozea, pentru că ni se părea că pe noi nu ne-ar putea atinge. Sufereau ceilalţi, întotdeauna alţii, nişte străini, niciodată noi şi ai noştri.
Şi nepăsarea asta, în care am trăit ani de zile, lăsând ca totul să se prăbuşească în jur, ne îngheaţă sângele-n noi acum, când descoperim că nu suntem indestructibili. Că fiecare poate avea nevoie de un pat de spital. Care nu există. Sau de un ventilator care să ne ajute să respirăm. Dar care nu există!
„Eram fericiţi şi nu ştiam”, a scris Iñigo Domínguez, în ediția online a cotidianului El Pais, cel mai urmărit site de limbă spaniolă a lumii, şi lumea a zâmbit. Eram fericiţi, pe naiba! Eram inconştienţi.
Eram anesteziaţi de autosuficienţa şi de egoismul nostru, eram satisfăcuţi de confortul din jur, de micile tabieturi, de vacanţe, de aura pe care ne-o desenasem cu degetul deasupra frunţilor.
Fericiţi cu adevărat am fi fost dacă n-am fi căzut acum, ca într-o prăpastie fără de fund, în acest coşmar.
Cei care vor supravieţui trebuie să înveţe din asta. Şi abia ei pot încerca să fie fericiţi, aşa cum se cuvine.
