Eroii. Copiii din spatele roboților de plastic, ai bunicilor secerați de coronavirus, vor schimba lumea. Nouă, decrețeilor, nu ne-a ieșit

Dacă ar trebui să aleg între o copilărie în comunism și una într-o criză a coronavirusului, aș alege…

1986

În beciul blocului nu se aude decât respirația noastră. Jucând “v-ați ascunselea”, ne-am pitit toată gașca, buluc, în același loc. O mâță fugărită dă să intre pe gaura unde ar fi trebuit să fie geamul de la pivnița blocului. În loc să răsufle ușurată, își zburlește coada, când ne vede ochii în beznă și face roata împrejur, instant, spre deliciul câinelui Gavroș, a lu’ madam Șchiopu, de vinde borș la stradă. Se aud un lătrat și un mieunat amenințătoare. Ne pufnește râsul, dar imediat ne liniștim unii pe alții, ca să nu fim descoperiți.

Trece timpul, ridicăm din umeri. Stăm acolo, și stăm, însă Dorin de mijește nu apare și pesemne, ori „e atât de prost, să nu ne caute tocmai în beci!”, vorba lu’ Iulia, ori ceva s-a întâmplat. În curând o să treacă și trenul “gumi-gumi” de cinci, după-masa, „PKP-ul” polonez, cu vagoane maronii, elegante, slim, cu străini blonzi, dichisiți, la ferestrele vagoanelor, darnici la aruncat bomboane spre noi. Așa ceva nu putem pierde, chit că riscăm să fim descoperiți de Dorin.

Decidem să ieșim. 

2020

Trăind în acele timpuri cenușii, cu cravata de pioner la gât, fără căldură, fără lumină la lecțiile de seară, fără apă caldă, fără portocale, cu preocupări, „gen”: „Oare cei din alte țări merg la cules de banane când îi duce partidul la muncă?!, doar nu merg la arpagic și cartofi precum proștii de noi”. Banane, portocale, ce visuri… Dar, chiar, ei servesc asemenea activități pionerești? În autobuzul ce merge la câmp, cel mai mișto loc e pe scările murdare, cu mâna pe după cauciucul ușii, ca să simți briza.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

“Pfff, ce vremuri am prins!”, contemplam, uneori, sârguincios, în câte o librărie, răsfoind un album cu fotografii de pe atunci. Deodată, mă credeam în sinea mea un fel erou căci trăisem așa ceva. Apoi mă uitam, cu jind, la raioanele de copii, pline de tot felul, la consolele de jocuri, la jucăriile colorate și îmi revenea în minte contrastul dintre puzderia de desene animate de acum și cele cinci minute cu “Miaunel și Bălănel”, de pe vremea mea, pe care le savuram la un televizor alb-negru. Atunci, mă apropiam de tub și voiam să-i ating.

1986

Dorin e de negăsit. Practic și-a băgat picioarele, ne-a căutat cât ne-a căutat, apoi s-a cărat în orgoliul lui de ofticat. Nu suportă să piardă. 

De după colț, mașina lu’ nenea Gicu apare ca o nălucă. Iar în dreapta, pe locul din față, mândru, Dorin. Așadar, ne-a tras clapa, noi stăteam pitiți, ca șmecherii, adică, de fapt, ca proștii, în beci, crezând că nu ne găsește, iar el…putea, măcar, să dea alarma că e de “împins”.

Înainte să ne ascundem în beci, Gicu era sub mașină. Pesemne a reparat mai repede decât am crezut, iar Dorin l-a ajutat să împingă la rablă. Drept răsplată a primit o tură de cartier. Simt că ard, sunt roșu la moacă, mă oftic, și observ că nu sunt singurul. Iese cu tăvăleală, se simte încordarea în aerul curat de seară. Noroc cu sirena de locomotivă care rupe tensiunea. Vine PKP-ul, așa că fugim cu toții la bomboane, iar bătaia de se anunța se transformă, brusc, în camaraderie: unii cerșim la vagoanele din față, ceilalți la cele din spate, prada se împarte. Dorin face treabă bună.

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

2020

Și totuși dacă mi-ar fi spus cineva, atunci, că bunica are un virus și nu mai poate respira aș fi tulit-o la fugă spre ea. Cu toată viteza. Nu m-aș fi oprit nici măcar în fața bisericii, acolo unde avea stație autobuzul meu imaginar pe care-l conduceam, imitând cu mâinile un volan imens, în drum spre mamaie. Cred că aș fi plâns de mama focului, alergând cu pulsul la maxim. N-aș mai fi oprit nici coada de la portocale, nici la coada de banane, nici la sunetul locomotivei, nici măcar când mâța aia neagră blestemată, alergată de dulăul lui Gicu, mi-ar fi tăiat calea. Bine, poate atunci, aș fi făcut trei pași în spate, ca să nu fie drumul cu ghinion, să fie bunica bine. L-aș fi întrecut pe Gicu, cu rabla lui cu tot.

Copiii noștri, cei din spatele consolelor, cei din spatele roboților de plastic care au înlocuit de tot șotroanele și creta, cei din spatele nick-name-urilor īntunecate sau „jmechere” ale jocurilor online, sunt eroii. Nu noi, fiii Preaiubitului, deși multă vreme, mai ales, decrețeii, asta am susținut.

Deși comunismul era negru, deși copil am auzit, din vecini, că l-au săltat pe unu’, Ilie, direct din uzină, căci „uneltise” contra Tovarășului, deși ne înghețau picioarele la cozi, deși, deși… niciodată moartea nu a fost prezentă atât de strident, pe agenda copilăriei noastre.

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

Mulți, prea mulți bunici s-au dus. S-au dus și părinți răpuși de virusul ăsta blestemat. Se vor mai duce mulți. Dar puștii, adevărații eroi, care vor rămâne îndoliați în urma lor, copiii de azi care nu au putut nici măcar să alerge spre ultima suflare a celor secerați, vor schimba lumea asta, cândva, așa cum noi am tot promis, dar nu ne-a ieșit niciodată.

foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News