Festivalul de la Cannes, în așteptarea palmaresului. Cine sunt favoriții
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Palmaresul celei de-a 78-a ediții va fi anunțat sâmbătă seara. Juriul și publicul mai au de văzut filmul fraților Dardenne, belgienii care au deja două Palme d’or la activ, deci e greu de imaginat că ar putea fi cadorisiți cu a treia, oricât de capodoperă s-ar dovedi noul lor titlu, „Mame tinere”... (de fapt, cu toată sinceritatea, senzația e că frații Dardenne fac mereu unul și același film!)... Deocamdată, Cannes-ul e invadat de tot felul de pronosticuri și de tot felul de premii satelit, mai mult sau mai puțin oficiale, ale unor secțiuni paralele.
Cannes-ul e un peisaj supraaglomerat, o capitală a filmului planetar, în care se înghesuie mii și mii de pelerini („și eu am fost la Cannes”!), dar e o distanță astronomică între a fi în tabăra de la poalele muntelui și a fi la vârf, adică în Competiția propriu-zisă! Apropo de vârf, azi am aflat că de fapt Cristian Mungiu a terminat deja filmările din Norvegia, deci anul viitor vom avea în mod sigur un film în competiție - pentru că e un obicei al festivalului, de a nu-și pierde pe drum cineaștii care au făcut o dată (sau de mai multe ori) figură bună, ei intră în clubul select, numit de presă, cu o ironie admirativă, „abonații Cannes-ului”. Iar Mungiu e un astfel de „abonat”. Merită să-l invidiem!
O ediție medie
Cum a fost ediția 2025? O ediție medie (au fost altele mult mai slabe), pronunțat eclectică, cu denivelări inexplicabile: cine își poate explica, de pildă, de ce un film de autor de anvergură, ca filmul lui Serebrennikov, despre istoria otrăvită a secolului XX, a fost lăsat în afara competiției, în schimb au fost privilegiate câteva „filme mici” (cum ar fi cel despre o fată arabă occidentală, care face eforturi să împace mersul la moschee cu lesbianismul?) Care au fost, totuși, temele dominante? Căutând cuvintele definitorii pentru subconștientul ediției, acestea ar fi memoria și trauma.
Filmul care acoperă cel mai bine spiritul ediției se cheamă Sentimental Value (producție norvegiano-daneză), de Joachim Trier (nicio legătură cu Lars). L-am aplaudat la Cannes acum patru ani (pentru „Julia în 12 capitole”), când interpreta lui principală Renate Reinsve (care joacă și în Fjord-ul lui Mungiu) a luat premiul de interpretare. Acum Trier (51 de ani, aflat la al șaselea film) ar merita o Palme d’or. Dar la fel de bine ar putea să nu figureze deloc în palmares! La Cannes orice e posibil, teoria relativității funcționează din plin. De ce? Pentru că gusturile sunt diferite, obsesiile sunt diferite, interesele sunt diferite, nu e ca în sport, unde cine fuge mai repede câștigă medalia! Un experiment despre care se tot povestește a concluzionat că aceeași competiție, judecată de două jurii diferite, va avea palmaresuri complet diferite!
Nu degeaba am auzit o regizoare, pe scenă, când împărțea niște premii: „cei nepremiați, vă rog să nu o luați personal, am pățit-o cu toții!”
Trei nume pe buzele tuturor
Sunt trei nume de regizori fără de care palmaresul e de neimaginat (cel puțin pentru mine și cel puțin până sâmbătă seara!): nordicul Joachim Trier, ucraineanul Serghei Loznitsa, americanul Wes Anderson.
Să povestești „Valoarea sentimentală” a lui Trier e ca și când ți-ai propune să povestești o simfonie. E vorba de „durerea de a trăi”, care trece straniu de la o generație la alta, de supraviețuirea prin artă, de misterul creației într-o lume divizată și superficială... Un tată regizor, bătrân și egoist, dar artist autentic, revine acasă, din străinătățuri, la înmormântarea fostei soții, și la reîntâlnirea cu cele două fiice, pe care le-a părăsit cândva și pe care le cunoaște prea puțin. Una dintre ele e actriță de succes, dar cu o sensibilitate nevrotică, cu atacuri de panică înainte de a intra în scenă, cu un „trac existențial” maladiv... Pornind de aici, Trier desfășoară un păienjeniș de fire dramaturgice, care conduc în multe direcții: fragilitatea și vulnerabilitatea legăturilor de familie și de suflet, timpul care macină totul, destinul oamenilor și al caselor, pragmatismul și stupiditatea industriei cinematografice și câte altele...
E de prisos să mai spun că în ceea ce unii critici au văzut „un film sublim”, alții au văzut „o comedie plictisitoare”... Oare juriul ce o fi văzut?
Foto: Shutterstock
