În memoria lui Margalit. Povestea fetiței de trei ani moartă în ghetou
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Chipuri din Holocaust, în ziua comemorării Pogromului de la București - Margalit Lichtensztajn.
Cuprins:
Când evreii din Varșovia au început să fie transportați la Treblinka pentru gazare, un grup de intelectuali din rândurile lor a îngropat în carcase metalice, cu mari riscuri, arhiva ghetoului din capitala Poloniei – mii de documente strânse cu o uluitoare tenacitate de cei închiși de naziști aici.
Printre documente se afla și testamentul remarcabilului activist Izrael Lichtenstejn.
Ultima lui dorință a fost să ne amintim de fiica lui, Margalit. Știa că nici copila nu va supraviețui Holocaustului, că va pieri în câteva luni. Ne-a rugat doar să vorbim, uneori, despre ea.
„Știu că nu vom rezista. Nu este posibil să trăiești, să supraviețuiești unor astfel de crime oribile, unor astfel de masacre. De aceea scriu acest testament... Nu cer nicio mulțumire, nicio pomenire, nicio laudă. Numai să fie amintit ceea ce îmi doresc, pentru ca poporul meu, frații și surorile mele de peste mări să știe unde mi-au fost duse oasele”.
„Mi-aș dori ca soția mea să fie amintită, Gela Seksztajn, artistă talentată, ale cărei numeroase lucrări nu au putut fi expuse, nu au putut apărea în lumina strălucitoare... În prezent, amândoi ne pregătim să întâlnim și să primim moartea”
„Îmi doresc ca fiica mea cea mică să fie amintită. Margalit a împlinit 20 de luni astăzi. Stăpânește pe deplin limba idiș și o vorbește perfect. La nouă luni a început să vorbească limpede idiș. Poate fi comparată, ca inteligență, cu copiii de 3 sau 4 ani... Nu-mi plâng propria viață, nici pe cea a soției mele. Îmi e milă doar de fetița atât de micuță, drăguță și talentată. Și ea merită să fie amintită.”
Cum a dispărut familia
Un an mai târziu, Izrael Lichtenstejn, soția lui, Gela Seksztajn, și fiica lor, Margalit, și-au pierdut viața în timpul revoltei ghetoului din Varșovia, din aprilie-mai 1943.
Gela, soțul și copilul ei au pierit fără urmă, niciunul dintre prietenii lor care au supraviețuit nu știe cum au murit.Mărturie a ultimilor martori:
Alte surse afirmă însă că Gela și Margalit au supraviețuit masacrului din ghetou și au fost gazate la Treblinka, imediat după ce au coborât din trenurile morții. Nu vom ști niciodată adevărul. Fie că Margalit a fost împușcată la Varșovia, fie că a fost gazată la Treblinka, trupul ei a fost ars, pentru a dispărea pentru totdeauna din istorie. Asta înseamnă, etimologic, Holocaust: ars complet. Până și umbra amintirii celor exterminați trebuia desființată.
Numai trei ani a trăit Margalit, lăsându-ne amintire două poze. În prima apare, cu siguranță, ea, în brațele mamei sale, pictorița Gela Seksztajn. În cea de-a doua fotografie bănuim doar că ar fi Margalit (în dreapta), alături de o mătușă și de Gela.
Dar oamenii care tocmai au fost capturați de naziști în clădirile incendiate ale ghetoului din Varșovia au fizionomiile transformate de foame, nesomn, frică – e greu să ne dăm seama dacă femeia din stânga coloanei (nu cea de lângă Margalit) e Gela Seksztajn sau altcineva.
Dacă fetița din poză e Margalit, atunci devine (aproape) sigur că ea și Gela au fost gazate la Treblinka și că cenușa lor a fost îngropată lângă lagăr, la 80 km nord-est de Varșovia, în drumul spre Białystok.
6 milioane de amintiri
E tot ce putem face azi – așa cum ne-a cerut tatăl ei, Izrael Lichtenstejn, în testament – pentru a ne aduce aminte de Margalit. O lungă preumblare din arhive pentru a o smulge pe fetița de trei ani vreme de două poze – o clipă, o pâlpâire de lumină – din întunericul uitării absolute.
Asta ar trebui să facem pe 27 ianuarie – peste câteva zile – de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
De asta e nevoie de istoria Holocaustului în școli. Am văzut multe voci nedumerite în ultimele săptămâni: de ce să studiem istoria Shoah-ului? De ce nu mai multă matematică, mai multă informatică, mai multă istorie a patriei? Uite, de-aia: ca să aducem o clipă câte o Margalit la viață. Sunt 6 milioane de amintiri din care putem alege. Mulți dintre ei copii, uciși de administrația românească în lagărele de pe Bug, în Basarabia, la Odessa.
Iancu și Iosif Gutmann
Vă avertizăm că urmează o imagine cu puternic impact emotional!
Pe 21 ianuarie 1941, exact în urmă cu 81 de ani, avea loc Pogromul de la București – mai exact momentul său de apogeu, masacrul din pădurea Jilava. Din cei 120 de evrei uciși atunci în Capitală – unii spintecați și prinși în cârlige la abator – aproape 90 au fost transportați la ieșirea spre Giurgiu, lânga Sabar, unde au fost măcelăriți și împușcați.
Un jurnalist care a vizitat locul crimei, Brunea-Fox, a descris trupurile mutilate ale victimelor: „Flăcăiaș subțire, blond. De-a curmezișul pieptului, peste șale, i s-au încrustat brazdele vinete lăsate de răngile și frânghiile ude. Dar oroare! Ce manichiură sinistră ornează degetele sfărâmate, cu vizibile articulații deviate care înțeapă pielea. Fiarele i-au smuls unghiile. A fost cărat aici și mutilat. Altul. Bărbat atletic, piept lat, picioare și brațe vânjoase. A încremenit cu mâinile crispate în zvâcnirea din urmă peste pântecele neted, de unde a țâșnit prin gaura largă a proiectilului, un ghem de viscere. Privesc sub peticul de hârtie ce acoperă pubisul unui vlăjgan voinic. Nu-i o drăcească iluziune: nefericitul e emasculat.”
Atunci au murit – ținându-se de mână cu tatăl lor, rabinul Zvi Guttman – doi tineri de 28 și 26 de ani: Iancu și Iosif Guttman. Niște copii, așa cum îi arată pozele. Pe rabin, dintr-un motiv știut numai de Dumnezeu, nu au putut să îl omoare. De trei ori au încercat să îl execute legionarii, dar de două ori au ratat; a treia oară s-au speriat și s-au lăsat păgubași.
Rumoarea nebunească a războiului
„Vorbitor în numele morților” e numele unui roman al lui Orson Scott Card. Diferitele zile ale memoriei Shoah-ului – comemorarea masacrului de la Jilava, a Pogromului de la București, a Pogromului de la Iași, a Holocaustului românesc (9 octombrie) sau european (27 ianuarie) – sunt tot atâtea ocazii de a vorbi în numele celor uciși fără motiv, într-un moment în care Europa își pierduse mințile.
Atât de tare se smintiseră europenii, încât la Kaunas, în iunie 1941, imediat după lansarea operațiunii Barbarossa, un tânăr lituanian cu figură angelică, poreclit ulterior „Negustorul Morții”, a ucis cu o bară de metal câteva zeci de evrei. Apoi a scos un acordeon și a interpretat imnul național în timp ce juca pe cadavrele lor, aplaudat de sute de martori; femeile își ridicau copiii în brațe, pentru ca ei să vadă cât mai limpede fiecare lovitură cu ranga, fiecare clipă de agonie.
Ce ne-ar spune azi cei pieriți în Shoah? Ce am avea de transmis din partea lor, ca „vorbitori în numele morților”. În sutele de testamente îngropate între 1942 și 1944 în jurul camerelor de gazare de la Birkenau sau în arhiva din ghetoul Varșoviei găsim repetate două idei. Prima: amintiți-vă de noi, mai ales de cei tineri, care nu au mai primit dreptul să trăiască.
A doua: învățați din suferința noastră și nu mai permiteți niciodată ca așa ceva să se repete.
Nu sunt convins că suntem pe drumul cel bun. Când scriu aceste rânduri, curg știri despre o „invazie iminentă”, despre „sfere de influență”, despre „ultimatumuri”. Sunt exact cuvintele folosite de presă în anul 1939, la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și în preziua invadării Poloniei.
