În umbra marelui Arthur. Despre emoțiile care ne mișcă în aceste zile la împușcarea unui urs

În 2015, leul botezat Cecil, care trăia într-un parc național din Zimbabwe, a murit după ce un vânător l-a săgetat. Deși cei mai mulți dintre localnici nu auziseră vreodată despre Cecil, moartea lui a provocat o furtună mediatică la nivel internațional. Printre altele, cercetătorii s-au întrebat: cum se face că uciderea unui animal poate genera mai multă empatie decât a unui om? Și ce anume ne trezește empatia? Nu în ultimul rând, discuția s-a purtat și pe marginea rolului empatiei în astfel de situații – în ce măsură ne putem baza sau nu pe ea?

Atât leul din Zimbabwe, cât și ursul carpatin aveau nume – Cecil și Arthur aveau, astfel, identități, în comparație cu ceilalți membri din speciile lor. Oricât de banal ar putea părea actul de a boteza un animal ne face să ne simțim mai conectați cu el, să îl personalizăm și, odată cu asta, să-i atribuim parte din trăsăturile noastre. Botezul animalului este un soi de declarație de apropiere, un mod de a-i spune că este special pentru noi, mai ales când numirea lui nu are nicio utilitate practică, așa cum este în dresaj, de exemplu.

Or, orice formă de personalizare, orice este identificabil și individualizat ne trezește empatia – este motivul pentru care reacționăm cu mult mai puternic la povești cu un personaj unic decât la cele cu multiple personaje. Unul dintre motivele pentru care moartea unui urs cu o identitate, un urs pe nume Arthur, ne poate mișca mai mult decât o știre despre zeci de oameni uciși într-un război. 

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

Pentru că, așa cum scrie Paul Bloom în volumul „Against Empahy”, empatia – capacitatea de a simți (sau, mai degrabă, de a ne închipui) ceea ce simte celălalt – suferă de “miopie”. Altfel spus, empatia are limite și, de regulă, nu se distribuie în mod egal – vom empatiza adesea cu un individ, putând rămâne indiferenți la suferințele unei mulțimi. Iar asta, pentru Paul Bloom, este o mare problemă.

Pe de altă parte, ceea ce Bloom nu evidențiază la fel de mult este că, în unele cazuri, empatia poate genera schimbări profunde în bine. 

Este adevărat că, până la moartea leului Cecil, numeroși alți lei au fost uciși fără ca cineva să se agite prea mult, iar problemele speciei erau aceleași. Dar, pentru că un eveniment individual care a generat un val de empatie a fost recunoscut drept reprezentativ pentru un fenomen care se petrecea departe de atenția lumii, el a declanșat un amplu șir de discuții despre utilitatea și sensul vânătorii în ziua de azi, precum și despre măsurile de conservare a speciilor aflate în pericol. 

Emoțiile generate de o singură poveste schimbă adesea legi, mentalități, guverne – pentru că, identificându-ne cu un singur personaj, ajungem să înțelegem dilemele unei colectivități. 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Un faimos proverb african spune că: „Până când leul nu va învăța să scrie, orice poveste va preaslăvi vânătorul”.

Din ce în ce mai mult, în zilele noastre, se aud voci nemaiauzite până acum – voci ale minorităților, voci ale oamenilor obișnuiți, ale celor neobișnuiți până acum cu lumina reflectoarelor. Iar toate aceste voci cer schimbare și, pentru a o obține, se bazează pe empatie – pentru că, deocamdată, în lumea noastră imperfectă, ea pare măsura după care se judecă lucrurile. Pare că, pentru a câștiga un drept, pentru a schimba o mentalitate, pentru a mișca lucrurile, oamenii trebuie să îi facă pe semenii lor să simtă ceea ce au simțit ori simt și ei. 

Ceea ce Bloom spune în cartea lui este însă că aceeași empatie care ne determină să ne pese de o cauză ne poate întuneca și rațiunea ori poate conduce la acte de cruzime, din pricina acelorași emoții. Este unul dintre motivele pentru care, crede Bloom, empatia nu ar trebui să fie un ghid moral, ci ceea ce el numește compasiune rațională – un fel mai detașat de a privi și înțelege lumea, de a lua decizii având la bază o motivație bună, însă nu și suferința provocată de empatie. 

În teorie, compasiunea rațională ar trebui să fie rațiune însoțită de un „kick”, de o pornire de afecțiune și de grijă. În realitate, însă, chiar autorul recunoaște că, uneori, compasiunea nu-și face treaba – chiar acea calitate detașată a ei face ca motivația pentru schimbare să nu fie la fel de puternică. 

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Empatia față de un urs împușcat – fie de un prinț, fie de un om obișnuit – numit sau nu, cel mai mare din Europa sau nu, ar putea fi deocamdată cel mai puternic combustibil pentru motivația de a schimba o parte din regulile lumii în care trăim.

Dar ea este și va fi întotdeauna imperfectă. Pentru că – și studiile o arată – tindem să empatizăm cu extremele, cu victimele perfecte. Bunăoară, dintre persoanele infectate cu HIV, empatizăm mai degrabă cu cele infectate la naștere decât cu cele infectate prin contact sexual.

Empatia va fi adesea limitată – nimeni nu poate suferi tot timpul pentru toată lumea, iar asta este cât se poate de normal, cât se poate de firesc. Empatia direcționată spre cauza animalelor care mor pe nedrept nu e cu nimic mai prejos decât cea față de victimele violenței domestice sau față de victimele războaielor. 

Empatia va ține adesea partea cuiva – putem empatiza cu victima, dar nu și cu agresorul, chiar dacă, de pildă, și acolo se ascunde o poveste tristă sau agresorul a fost, la rândul lui, o victimă. 

Poate că, de fapt, ceea ce povestea ursului nostru ne arată este că avem nevoie de o empatie filtrată rațional – o empatie care să își cunoască atât forța, cât și limitele, acele “blind spots” – puncte oarbe – pe care atât de greu le vedem la noi înșine.

O empatie care, recunoscându-și propriile prejudecăți, admite că dincolo de ea există și alte cauze nobile, și alte povești care așteaptă să li se împrumute un nume ca să ajungă pe prima pagină a ziarelor. O empatie înțelegătoare și cu ea însăși. 

Urmărește-ne pe Google News