Învierea Domnului, ca eveniment universal. De ce dezbinarea creștinilor e un eșec spiritual opus Evangheliei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Suntem în prima zi după Învierea Domnului, în anul de grație 2025, când iată că sărbătorim evenimentul fondator al religiei noastre alături de creștinii catolici și protestanți. O asemenea coincidență se produce sporadic, atunci când luna plină pascală (prima după echinocțiul de primăvară) are loc la aceeași dată în ambele calendare, adică în cel iulian și cel gregorian.
Ne-am mai bucurat de o comuniune sincronizată în 2010 și 2017. Vor mai fi asemenea ani în 2028 și 2031. Nu despre chestiunea pascaliei mi-am propus să scriu astăzi, deși merită să mai amintesc o dată că BOR sărbătorește Nașterea Domnului după calendarul îndreptat și Sfintele Paști după cel vechi. Suntem și aici, „imparțiali”, ca românii...
Întrucât chiar săptămâna curentă voi susține la București o conferință despre idealul unității creștine și realitatea dezbinării dintre Biserici, aș vrea să comentez aici câteva date din istoria mișcării ecumenice. Aș începe cu însăși cuvintele cu care Iisus Hristos s-a rugat „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (Evanghelia după Ioan, 17, 21). Așadar, Hristos vedea în unitatea dintre discipolii săi condiția de veracitate a mesajului pe care-l trimitea, prin apostoli, către întreaga umanitate.
În aceeași logică a unității dintre creștini se înscrie și definiția Bisericii ca „trup mistic” al lui Hristos. El nu și-a întemeiat Biserica pentru a-i risipi și opune pe oameni, ci pentru a-i aduna în jurul potirului euharistic, mai presus de diferențele în fond naturale dintre ei și grupurile lor imediate de apartenență.
Un trup sfâșiat, dezmembrat, este un organism spiritual bolnav și înșelător. Nu așa stăteau lucrurile pe vremea creștinismului (postapostolic), adică în primele trei secole ale „erei noastre”, când diversitatea cultului și a limbilor nu a împiedicat nici cristalizarea ierarhiei ecleziale, nici rostirea aceluiași crez, în contexte agapice și liturgice discrete, dacă nu chiar „domestice”. Primele „adunări” creștine (căci „Biserica” asta înseamnă, etimologic) au făcut din casa privată a creștinilor și Casa Domnului.
În fond, evenimentul fondator al Pogorârii Duhului Sfânt, la Ierusalim, s-a consumat într-un „foișor”, nu în piața publică și nici la Templu. Și sinagogile din diaspora evreiască, unde s-au citit pentru prima dată epistolele Sf. Apostoli și textele evanghelice, trimiteau la același concept federator: „a merge împreună”.
Abia în era postconstantiniană, a creștinismului imperial, au apărut primele schisme care au rupt unitatea Bisericii: cea dintre ortodocși și orientali (în 451), marea schismă dintre ortodocșii grecofoni și catolicii romani (1054), ruptura protestantă (începând cu 1520), anglicană (1539) și cea dintre romano-catolici și „vechii catolici” (în secolul al XIX-lea, după Conciliul Vatican I). Chiar și Matin Luther, corifeu al Reformei, nu dorea ințial decât îndreptarea singurei Biserici universale adevărate și etern subzistente.
Că Hristos avea dreptate e sigur: succesivele dezbinări din Biserica sa au decredibilizat și slăbit creștinismul însuși, mai ales după însângeratele războaie religioase din Europa Occidentală, încheiate prin Pacea de la Augsburg (1555), când s-a impus principiul „cuius regio, eius religio” (fiecare „supus” urmează confesiunea suveranului său). Și cele două războaie mondiale - sinistră „globalizare” a unui război civil european - au accelerat secularizarea, ca răspuns filozofic iluminist la veșnica bătălie a Bisericilor creștine pentru adevărul exclusiv al fiecăreia.
Așa a luat naștere, între cele două conflagrații, Mișcarea Ecumenică, inițiată de ierarhia mai multor Biserici și transformată, prin viitorul Consiliu Ecumenic al Bisericilor, dar și prin deciziile adoptate în anii ’60, la Conciliul Vatican II, într-un vast dialog interconfesional menit să asigure conlucrarea practică dintre Biserici și regăsirea tradiției primului mileniu creștin, când, de bine, de rău, corpul creștinătății rămăsese integru. Culmea acestui „ONU creștin” a fost atinsă între 1960 și 1970, în corelare cu prima destindere în Războiul Rece dintre lumea liberă, condusă de SUA, și lagărul socialist, controlat de URSS. Prin contagiunea dintre căutarea unității văzute și geopolitică, și reprezentanții BOR au fost atunci foarte activi, „cu voie de la poliție”, ca să nu-l uităm tocmai pe Caragiale.
Dacă rămânem în orizontul nostru local, trebuie să amintim că BOR a rămas prezentă în dialogul ecumenic și după prăbușirea comunismului. Punctul culminant al acestei deschideri a fost reprezentat de vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea la București, între 7 și 9 mai 1999. Din păcate, așa cum ONU și-a pierdut treptat întâietatea și relevanța globală, și mișcarea ecumenică a intrat în recul din 2000 până astăzi, când războiul interortodox din Ucraina agresată de Rusia se suprapune cu erodarea populistă a democrațiilor și ascensiunea tribală a politicilor „suveraniste” (inclusiv în Statele Unite). Și totuși, bunul-simț ne arată cât e de minunat să sărbătorim Învierea cu toții, ortodocși, romano-catolici și protestanți. Nu doar din rațiuni practice (de pildă, „vacanțele” pascale comune), cât și din motivul că, măcar în asemenea ani, suntem mai aproape de dorința lui Iisus Hristos „ca toți să fie una”. Ce jalnic fel de creștini suntem, dacă nu lucrăm în sensul celor poruncite de însuși Dumnezeul pe care pretindem că-l mărturisim?
Foto ilustrativ: Shutterstock
IulianH6 21.04.2025, 13:14
Toadere debitezi multe fantezii, falsuri grosolane. / Nu esti deloc Obiectiv - Realist desi te pretinzi antropolog religios, teolog, diplomat, Mistifici mult istoria religiei evreilor, istoria evreilor, literatura, istoria imperiului roman invadator-criminal. Nu ai bărbătia si curajul de a spune clar că creștinismul este o religie inventată de familii evreiesti în cârdășie cu familii imperial romane si apoi imperiul a oficializat, impus, răspândit creștinismul în Europa prin forța Sabiei. Sfântul imperiu roman si imperiul Bizantin ortodox, îndoctrinări forțate, masacre, invazii, războaie, distrugerea politeismului, Cruciadele, inchizitia, invazii, războaie, Marea Schismă, Războiul Crimeii 1853 si alte războaie dintre diferite imperii pentru dominare, influență religioasă.
parpalache 22.04.2025, 19:57
De ce?!Simplu!Pentru ca ca e„supravegheata”de o ierarhie!Formata din...oameni!Iar fiecare om are ideile și ambițiile lui!„Ideea” este minunata!Pacat ca se baga „politrucii”!Așa cum s-a intâmplat și cu marxismul(cel adevarat,nu blasfemia„progresista”)!In teorie e minunat,dar in practica este aplicat de oameni!Și...combatut cu inverșunare, de alți oameni!Care,din nefericire, dețin puterea mondiala!