Lecțiile anului 2021 învățate din filme. Până să privești cerul că vine cometa, privește în jurul tău
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Decât un top mai bine o listă de chestii învățate din filme în anul 2021. Pe final, ne-a dat și Netflix o producție ceva mai isteață de Crăciun, cu Leo DiCaprio și Jennifer Lawrence, și ne-am simțit toți puțin mai deștepți sau, dimpotrivă, insultați.
Să începem deci cu prea-așteptatul „Nu priviți în sus” (Don’t look up – regia Adam McKay). Mică dramă pe net, cauzată tocmai de stilul de marketing Netflix: ba e prea bun, ba e prea prost filmul. Filmul e bun, amuzant și e și puțin anti-Netflix ca umor și construcție, e mai curând un clasic Hollywood. Netflix ne oferă din când în când ceva „clasic”, printre tonele de gunoi scenaristic și rețete impuse, alea după care un film cu adolescenți libanezi seamănă la indigo cu un film cu adolescenți indonezieni sau americani, globalizare făcută cu furca.
Asta a ajuns Hollywoodul clasic în epoca streamingului Netflix-Amazon etc., cozonac cu sarmale bune de Crăciun. E o pauză binevenită pentru o masă mare de consumatori. Își mai amintesc și oamenii că Netflix e atât de reducționist, de obsedat de rețete simple și dictatoriale, încât o comedioară mai deșteaptă pare de-a dreptul cometă pe lângă prostiile de zi cu zi pe care plătim abonament.
Așadar, cumva, mulți dintre dezamăgiții de „Don‘t look up” sunt, în general, dezamăgiții de Crăciun, cei care așteaptă ca 25 decembrie să fie o zi cu totul specială și, când colo, e o zi ca oricare alta, doar că stai cu colebilul lângă tine.
Regizorul Adam McKay ne-a mai livrat filme în acest gen. „Anchorman” și „The Big short” sunt doar două indicii că vede lumea ultrasatiric, atât de satiric, încât uneori simți nevoia pur și simplu de o glumă proastă. Dar e și puțin ridicol să aștepti revoluție de la o producție Netflix. E doar o bună distracție, peste medie, cu actori foarte bine plătiți și destul de buni. Nici mai mult, nici mai puțin. Nici nu intru în subiectul filmului, mai ales în debate-ul știință vs prostime, e la fel de inutilă dezbaterea ca și în viața reală. Și asta pentru că adevărata bătălie e între două moduri de entertainment: ăla vechi, apocaliptic, hollywoodian, și ăsta mai nou, netflixian. E Netflix vs vechiul Hollywood, despre asta e filmul și nu trebuie să uităm că treaba e plătită de Netflix.
Culmea e că Hollywoodul vechi e responsabil tocmai cu acest tip de antisistem soft-comercial care îi face acum pe mulți să se simtă adevărate radare de antimanipulare. Însă ei au învățat să fie conspiraționiști de la Mel Gibson și Steven Spielberg.
„Sunt interese mari la mijloc” e fix ce a vândut Hollywoodul ani de-a rândul. Asta împreună cu premisa foarte optimistă că, în loc să ne distrugem încet și sigur, vom avea „norocul” unei extincții rapide cu ajutorul unor comete, planete, vulcani, supervirusuri, zombies etc.
Netflix propune ceva diferit de conspirație, propune „designul adversativ”, fix precum Google-Facebook, propune separarea lumii în poporul „științific” și poporul „prost”. Ca în orice dezbatere falsă, există totuși un sâmbure de adevăr, înjurăturile aruncate de savanți în mijlocul unor transmisii în direct fiind de departe cele mai cathartice momente ale filmului. Însă gustul amar vine din altă parte: mesajul filmului se rezumă la o superficială judecată a „clasei politice” și a „corporatismului corupt” (de data asta reprezentat de companiile de „big data”, un amestec de Zuckerberg și Bezos) și vede în „popor” doar masa informă manipulabilă. Stați liniștiți însă! Revoluția nu va fi dată la televizor, cum zicea cândva cânterețul american Gil Scott-Heron acum câteva zeci de ani Și nici pe Netflix. Așa că: digestie ușoară în continuare!
Întregalde
Mi s-a părut cel mai bun film românesc al anului. „Întregalde” al lui Radu Muntean prinde subtil fix confruntarea dintre două lumi, lumea uitată prin alte secole, prin sate izolate, și glorioasa clasă câștigătoare, middle-classul românesc, această semificțiune tiranică a ultimilor 30 de ani. Și nu numai, mai e întâlnirea dintre o viziune idilică asupra naturii și o confruntare pe bune.
Perspectiva asta mișto și lucidă a lui Muntean vine din onestitate, de altfel el joacă excelent și un rol episodic în film, e expert în trăncăneala clasei de mijloc, aia de oraș mare, cu dorința aceea de filantropie amestecată cu cinism urban.
După ce fix viziunile ultraliberale au dus la inegalități atât de mari, încât am ajuns să avem concomitent în aceleași locuri și Evul Mediu, și mileniul III, acum suntem la etapa mirare: adică inegalitățile chiar înseamnă asta? Muntean se miră cel mai plauzibil, ca un expert al clasei de mijloc ce se află.
Radu Jude
De neratat. Un mare succes cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, premiul de la Berlin pentru filmul lui Radu Jude. Filmul se încadrează fix în obsesiile prezentate mai sus. Cumva, lumea se trezește într-o situație stupidă, de continuă ceartă butaforică, înscenată cumva, ne trezim în tabere diferite și îi dăm ca-n anii ’90 cu „lupta de idei” până facem totul praf. Profesoara agresată de o lume închistată, conspiraționistă, fals pudică, interpretată excelent de Katia Pascariu, rămâne un personaj de referință al epocii noastre. Așa cum memorabile rămân finalurile alternative propuse de Jude.
Ce am învățat din filmul ăsta? Că e bine să iei toate memele, toată lumea fragmentată propusă de noile medii azi și să încerci să le narativizezi. Numai că povestea nu mai poate fi clasică. Noile narațiuni pot căpăta intensitate doar ideologic. Aici e secretul și aici e și mica nereușită a lui Jude. Pentru că Jude acționează ca un produs premium al anilor ’90-2000, anii ăia când cel mai cool era să zici „nu mai există ideologii, stânga-dreapta etc.”. Ba există și va trebui să vă poziționați ferm, ca să nu vă treziți cu dezastrul politic în cap, asta ar fi lecția pe care aș da-o eu după ce am văzut filmul☺.
Dune
Mi-a plăcut Dune al lui Villeneuve, dintr-un motiv de vârstă. Mi-am zis: „sunt un moș boomer dacă mi-a plăcut filmul ăsta” și am și fost mândru de asta. Există o nostalgie puternică a hiperproducției din alte vremuri, în care să vezi cheltuială și grijă pentru efectul cinematografic, pentru grija în crearea lumilor alternative. Există mereu lipici în acel tip de creație, ca la Frank Herbert sau, în fantasy, G.R.R. Martin sau Tolkien, care nu fac decât să ia povești cu nobili cavaleri și boieri și să le mute în niște lumi alternative. Te uiți la țoale, la prinți și prințese, vezi palate futuristice cu patină de Voroneț și-ți place, aproape vinovat, bălăceala în imagine frumoasă.
Lecții generale
Am văzut și niște filme superbe cu care nu vă încarc memoria. Cine are nevoie de artă în astfel de vremuri? Am văzut și câteva kile de filme comerciale bunicele, influențate puternic de schema pandemică: conspirația plutește în toate, practic Hollywoodul ne spune cu limbă de moarte, strangulat de industria streaming, că și cea mai mare conspirație e că, după ce au vândut atâta „antisistem” comercial, au venit noile tehnologii care fac asta în fiecare secundă, nu de câteva ori pe an.
Problema cu filmele catastrofice, apocaliptice e că idealizează prezentul. Aici stă reacționarismul lor. Sunt antiutopice. Ele ne spun cam așa: în loc să visezi la mai bine, nu mai bine vezi ce bine e acum? E un vis după care s-au educat și mase întregi de consumatori, într-un spirit religios de hipermarket: avem nevoie de o apocalipsă ca să ne facem bine. Numai să nu te culci sănătos și să te trezești mort, cum a enunțat superb Raluca Turcan o replică demnă de Romero, maestrul apocalipselor cu zombies.
Privește cerul
Bucureștenii știu grafittiul ăla omniprezent de prin anii 2000 în oraș: „Privește cerul”. Un slogan idioțel, de un romantism corporatist, care a prins la un anumit public. În loc de concluzie, aș zice așa: nu e vorba nici despre „privește cerul”, nici de „nu priviți în sus”. E vorba, ca întotdeauna, despre: priviți, naibii, puțin în jur. Sărbători fericite!
Citește și:
- Cronica unuia dintre cei mai bine cotați internațional critici români, Iulia Blaga, a peliculei ”Don't Look Up!”
- Opinia scriitorului Vasile Ernu: De ce e poate cel mai important film din ultima vreme
