Mesajul fiului unui plutonier pentru generalul Ciucă: Nu aș vrea ca tata să știe că şi-a riscat viaţa pentru cineva care și-a trădat propriile cuvinte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Să trăieşti, generale! Sunt băiatul lu’ Ungureanu de la Craiova, plutonierul de UM 01266. Îl mai ştii pe Ungureanu, generale?
Mai ştii ce i-ai spus acum aproape 20 de ani? Acolo, la UM 01047, pe strada Caracal, mai jos de Bănie, i-ai spus aşa: „Să nu uitaţi că sunteţi români. Ţara e săracă, trebuie să dăm totul, să facem faţă greutăţilor şi să arătăm că suntem militari profesionişti. Trebuie să avem curaj, fraţilor!“. Era o iarnă oltenească, hoaţă; la Craiova se pregătea prima mare misiune de după Războiul Mondial a unui batalion de infanterie românesc în afara ţării, iar noi eram atât de înapoiaţi, încât ne imaginam că străinilor care ajung în Afganistan or să le cadă dinţii din gură din cauza radiaţiilor. Era altfel lumea, mai credulă şi mai fricoasă. Dumneata, nu. Dumneata erai comandantul misiunii.
Şi uite că, pentru băieţii care au hotărât atunci să ducă steagul României în „cimitirul imperiilor“, vorbele alea ale dumitale au avut efect. Le-au dat curaj, iar ei de curaj şi de credinţă aveau nevoie. Până la urmă, erau printre cei mai buni militari olteni, erau acolo precursorii misiunii „Scorpionilor Roşii“, însărcinaţi să transporte tehnica militară în deplină siguranţă în baza din Kandahar, pe vasul Mangalia. Te-au crezut, ştii cum sunt militarii; la ei nici sfaturile nu se discută, ci se execută.
Erau şi ei mândri, nu e greu de crezut.
Cu gândul ăsta au plecat, că vor reprezenta România şi că nu te vor face de ruşine. Nimeni nu ştia cu adevărat dacă va trăi să povestească ce-i va fi dat să vadă sau dacă alţii vor povesti despre eroismul lui. Dar au plecat.
Prima oară când au pus glonţ pe ţeavă a fost în Golful Aden. Începuseră să le dea târcoale piraţii somalezi şi, după ce şi-au dat seama pe lângă câte nave eşuate trecuseră, au scos muniţia de război. Să fie pregătiţi. Ah!, să-i fi văzut cum se agitau pe punte, cum fluturau AKM-urile şi cum strigau ca într-un haka oltenesc: „Plecaţi, fir-aţi ai dracu’ de hoţi, că nu ne omorâţi voi pe noi“. N-au tras, că aveau ordin, dar tot i-au speriat pe corsari.
Păi, după zilele în care s-au ţinut la sălbaticii de pe mare, urgia musonilor li s-a părut floare la ureche. Aruncau cu găleţile apa înapoi în larg din vasul înclinat la 32 de grade şi credeau că sunt atât de puternici încât pot chiar să învingă Oceanul. Furtuna le mai lăsase doar un motor funcţional, dar uite că tot au ajuns teferi în baza militară. Aveau curaj şi aveau credinţă.
Şi chiar şi acolo, printre dunele alea sterpe din Afganistan, tot nu te-au făcut de ruşine. Nu se speriau nici când mortierele talibanilor aruncau cu proiectile la câteva zeci de metri de cortul în care dormeau. Plutonier Ivaşcu ce s-a speriat mai mult, odată, când a trecut cu transportorul blindat peste o mină antipersonal, iar explozia i-a zdruncinat maşina şi i-a aruncat roata la o sută şi ceva de metri. Dar toţi erau curajoşi. Credeau în ei, credeau în dumneata şi credeau în România.
Când seniorii care au supraviețuit puşcăriilor comuniste îmi povesteau, cum, în ’64, ajunşi în sfârşit în trenul spre casă, găseau ciocolată în buzunare, mă gândeam adesea la băieţii noştri din Afganistan. Spuneau foştii deţinuţi că, după ce s-a dat decretul de eliberare din închisoare, erau atât de prăpădiţi încât toată lumea din gări ştia de unde vin şi le oferea mâncare şi ciocolată. Ani buni după ce băieţii s-au întors din deşert, chiar şi cu mintea mea de adolescent neînceput, ştiam mereu când îi vedeam împreună: ăştia au fost în Afganistan. Îi vedeam aşa, băţoşi, mândri, curajoşi. Eroi, ce să mai.
În uniforma aia cu miros de cazarmă, cremă de ghete şi fier încins, subordonaţii dumitale şi-au aflat din nou curajul, onoarea şi spiritul de sacrificiu. Şi parcă le purtau aşa, pe stradă, ca şi când ar fi într-o continuă defilare de 1 Decembrie. Recunoscători ţi-au fost mereu, să ştii. Încă credeau în ei, în dumneata şi în România.
Numai timpul ce i-a mai adus pe loc repaus, dar nu ştiu ca vreunul dintre ei să fi uitat Afganistanul.
Zilele astea, adjutantul acum în rezervă m-a întrebat despre dumneata, generale. „Ce face, ce-are de gând?“. Te-a văzut plimbându-te pe la televizor şi şi-a amintit de drumul pe mare, de patrularea prin deşert, de teama din oase şi de curajul care o anihila. De dumneata, însă, nu prea mai ştia.
Vezi, bătrânul meu nu-şi închipuie că ai ajuns să nu-ţi mai încapi în uniformă. N-ar putea înţelege că ai ajuns premier cu un program de guvernare la negocierile căruia n-ai participat. Nu te-a văzut niciodată înghiţindu-ţi cuvintele când şeful de partid îşi dădea ochii peste cap pe lângă dumneata.
Nu ştie nici de vorbele astea:
„Consider atât de sfântă onoarea şi demnitatea de a fi fost Șeful Statului Major al Apărării încât, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva. Nu voi face politică“.
Nu şi-ar putea închipui cum un militar poate să-şi încalce vreodată cuvântul.
Habar n-are bătrânul adjutant cum v-aţi aranjat cu pensie specială sau cum ați înființat centre speciale la începutul campaniei de vaccinare. Crezi că ar avea aceeași încredere în dumneata dacă ar număra victimele pandemiei din perioada asta în care ai aşteptat, precum un Narcis în camuflaj, să ieşi la defilare, la Cotroceni?
Cum îi explic eu bătrânului meu că a fost păcălit chiar de omul care i-a dat curajul să accepte că ar putea să moară la mii de kilometri de casă?
N-o să-i spun, generale! Pentru că, dacă ar afla, ar fi dezamăgit. Şi nu vreau să creadă vreodată că şi-a riscat viaţa pentru un om care și-a trădat propriile cuvinte.
