Parastasul, ca un banchet. Felul în care ne tratăm morții spune totul despre societatea noastră

Primul lucru pe care mi-l amintesc despre moarte și bocet de moarte este un verset din Ieremia care se repetă în Evanghelia lui Matei. Mi-l citea mama des. Ea citea mai mult, dar eu asta-mi amintesc perfect – m-a marcat. Mă speriam, copil fiind. Mintea mea fabula. Scena unei mame cuprinse de durere plângând, bocind, jelind moartea copiilor ei. Dar era ceva de proporții, căci contextul la asta trimitea, cine cunoaște.

„Un țipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau”.

Dar să o luăm pe rând. De ani de zile urmăresc fenomenul din jurul morții – e o pasiune din copilărie. Mi se trage de la ai mei: mă luau la toate înmormântările. Cele mai fascinante povești și stări de poveste au fost în jurul morților – acele seri lungi, interminabile de priveghi.  

Despre ritualurile morții

Nimic nu adună împreună precum moartea: poate evenimentul major după naștere. În jurul morților, oamenii vorbesc despre viață: despre cei mai dragi oameni și despre cele mai importante elemente din viață – nașteri, despărțiri, iubiri, plecări, tragedii, bucurii. 

În satele noastre încă se păstrează aceste ritualuri – chiar dacă și ele sunt pe moarte. Viteza, urbanizarea, tehnologia, economia, migrația, desacralizarea totală și toată această alienare au dus la multe schimbări în ritualurile morții.

De-a lungul istoriei, oamenii au fost foarte atenți asupra ritualurilor morții: toate culturile, civilizațiile și religiile vechi au ritualuri tare bine aranjate și organizate când e vorba de moarte. De moarte și ritualurile morții nu se atinge nimeni: a profana mortul, mormântul este ceva ce e greu de iertat – e mai grav decât a profana pe cel viu.

Cel viu se mai poate apăra – cel mort, nu. Și comunitatea trebuie să aibă grijă de asta: sunt reguli, tradiții.

De ritualurile morții nu se ia nimeni: niciun regim, niciun ocupant, niciun dușman nu se atinge de ritualul morții.

Regimul ceaușist și cel stalinist ateu nu au îndrăznit să se atingă de ritualurile morții cetățenilor lor. Iar ritualurile sunt multiple: au elementul religios, au un șir întreg de ritualuri care prevăd de la culoare la port, de la reguli de comportament la cele de plângere, de la ritualuri de pomeni, daruri la mese de pomenire etc. 

Ele sunt destul de complexe. Oamenii știu bine ce se face și ce nu se face în timpul de doliu – de suferință și plângere a celui care a plecat. 

Perioada de doliu este ceva foarte bine reglementat: ce se face și ce nu se face. Aceste reglementări au devenit după mii de ani de repetitivitate coduri comune pe care le numim un soi de „bun-simț”. Nu știm rădăcinile lor, am uitat de ce și de unde au pornit, dar noi le-am practicat. Când ele sunt încălcate, de obicei, comunitatea ia măsuri de restabilire a lor.

Aceste ritualuri au o funcție de protecție-protejare a celor în necaz care sunt fragili, iar mortul e cel mai fragil, căci nu se mai poate apăra. Cei apropiați care suferă sunt fragili – comunitatea și regulile îi protejează, îi ajută. Ele mai au funcția „sanitară” și „igienică” a relațiilor. Mai au funcția de „îmblânzire” a durerii și posibilei violențe. Moartea este ceva foarte violent și poate declanșa violență.  

Moartea are ritualuri de lungă durată și repetitive: ține mai multe zile, se repetă anumite mese, pomeni etc. – pentru că are o funcție de a construi memoria. Moartea este cea care construiește memoria, nu viața. De asta e și enorm de bine reglementată. Moartea, prin cei vii, construiește memoria. De asta plivesc bătrânii mormintele – este memoria celor săraci. Memoria este singurul lucru care nu ți se poate lua: o pierzi – ai pierdut totul.

Moartea este un eveniment cu ritualuri profund comunitare – participă familia și comunitatea extinsă: mai extinsă decât nunta sau botezul, ca să dau alte exemple de ritualuri de masă. 

Moartea a fost singurul mare eveniment în care economia a fost axată fundamental pe economia darului, nu a profitului. Ba chiar o risipă imensă am spune azi, educați doar de economia profitului.

Ce este pomana – „a da de pomană” pare a fi înțeles precum ceva inutil. Nici pomeneală, ca să folosim limbajul complet: pomana e o dăruire, ofrandă spre pomenire, iertare și salvare sau mântuire. Pomana are funcție de memorie, dar mai ales de iertare și împăcare: un soi de instaurare a păcii în comunitate dincolo de viață și de moarte.

Ce este parastasul? Un soi de „serviciu memorial” – o pomenire a celui mort, dar și o punere în față a sensului morții pentru cei vii.

Dar toate acestea se uită, și sensul lui „De mortuis nil nisi bene”  – „Despre morți numai de  bine” – cine-l mai știe și înțelege? 

Cert este că mutația imensă care s-a produs în această sferă e înspăimântătoare.  

Un prieten bătrân înțelept și mare antropolog mi-a spus: „ca să înțelegi societatea în care trăiești trebuie să urmărești felul în care-și tratează ea morții, felul în care se despart de ei, cum se schimbă ritualurile morții și cum arată cimitirele lor!”.

Industria și spectacolul morții moderne: parastasul, ca un banchet

Schimbările sunt imense. Moartea în lumea modernă a fost scoasă de mult din câmpul comunității și religiosului și împinsă în câmpul economicului, comerțului și divertismentului. Cum ar spune cei mai învârstă: „nimic sfânt” nu mai au. 

Mortul rămâne tot mai singur – adică noi rămânem tot mai singuri, căci el era cel care ne aduna împreună și totul se mută în sfera comerțului și divertismentului tot mai dezumanizant: chefuim pe morminte – banchetul pe post de parastas. O înlocuire perversă a funcțiilor și ritualurilor evenimentelor majore din viață.

Industria morții – comercializarea morții și divertismentul în jurul morții – vinderea morții ca formă de divertisment – au devenit ceva comun. Moartea devine tot mai puțin comunitară intim și tot mai publică, comercială și divertisment total. Toată practica, toate ritualurile adunate de mii de ani, toate funcțiile lor în câțiva zeci de ani au fost rase total: ca și cum nimic nu am fi știut, ca și cum nimic nu ar fi avut un sens, un rost.

Și ce am pus în loc? Un soi de primitivism cu sclipici pretențios, care golește totul de ordine și sens și e redus la un individualism feroce.

Despre ce vorbesc oamenii când vorbesc despre moarte? Despre cei vii. Despre ce vorbesc oamenii când iau în derâdere și dispreț pe cei morți? Tot despre cei vii.

Nedreptatea în moarte – doliul inegal

Când mă uit la ce se întâmplă în mass-media când vine vorba de moarte, mă înspăimânt. Avem cumva o nedreptate teribilă până și în moarte – în doliu. Plângem diferit. Ne solidarizăm diferit.

Judith Butler, faimoasa gânditoare, are o remarcă subtilă. E acel termen – Grievability. Care ar fi termenul românesc pentru Grievability? De ceva timp mă gândesc la el: e un soi de bocet – deplângere suferindă amară, jelanie. 

Judith Butler folosește cuvântul Grievability pentru a delimita de selves – viețile pe care le recunoaștem ca fiind valoroase – în opoziție cu acele vieți care sunt devalorizate, cu puțină valoare. 

Ea scrie că există o inegalitate în valoarea inegală a doliului. O inegalitate violentă. Noi asta toți trăim: felul în care ne solidarizăm în suferință, tragedie și moarte stă mărturie. Felul în care ne disprețuim morții și pe cei în suferință stă mărturie. 

Toate acestea stau mărturie și vorbesc nu despre cei morți, ci despre cei vii – e despre noi și societatea noastră. Felul în care ne raportăm față de moarte și morți spune totul despre modul în care ne raportăm la viață.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE