PNL e în căutarea al celui de-al treilea candidat, soluție care se numește Agamiță Dandanache
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am asistat la lupta titanică Orban-Cîțu, iar acum asistăm la încercarea mării cu degetul: oare n-ar fi mai bun un al treilea candidat, surpriză? C-o fi el Boc, Ciucă, Rareș Bogdan sau cine o mai fi agreat de Cotroceni, ar fi un dezastru pentru democrația partinică românească, un dezastru de un comic apocaliptic. Pentru că ar fi semnul că, în loc de democrație, e nevoie de salvatori, care să ne așeze liderii cu mâna.
Cuprins:
Situația „candidatului surpriză” e încapsulată pe vecie în „O scrisoare pierdută”, pe care o știu mai toți românii. Se bat unii ca nebunii pe puterea dintr-un orășel de provincie. La final, partidul le trimite „a treia cale”: un candidat neașteptat care restabilește armonia în oraș.
La Caragiale, numele candidatului surpriză e Agamiță Dandanache. Agamiță vine de la unul din eroii Ililadei, Agamemnon, tipul care adună liderii Greciei ca să-i arunce în războiul Troian.
Tradiția disputei în bună măsură mimată
Ce ne transmite Caragiale cu asta?, ce le transmitea și contemporanilor? Că, de fapt, personajele lui execută un ritual, că nu se ceartă „pe bune”, că de fapt toată lumea era mulțumită în situația în care era, inclusiv neobositul Cațavencu.
Agamemnon este cel care îi strânge din nou împreună, mai ales în condițiile votului cenzitar totul fiind stabilit oricum, un vot de conservare a statutului și averii: se votează „ai noștri” oricare ar fi ei.
Nu-mi place argumentația de tip „ce actual e Caragiale!”, dar n-am ce face, clișeul e forțat de bătălia pentru PNL dintre Cîțu și Orban. Mai vine unul cu câte o scrisoare (ce altceva e dezvăluirea cu băutul la volan), mai ține unul câte un discurs apucat (Orban), mai apar tot soiul de Farfuridi panicați că nu-și știu șeful.
Comicul devine nebun, mai ales când îți amintești că și celălalt candidat, Orban, a avut o problemă din aceeași gamă cu un accident comis chiar în zona Cotroceni și aproape mușamalizat.
Caragiale și încrederea în democrație
Criticii lui Caragiale, cu Lovinescu în frunte, i-au apreciat talentul, dar spuneau că dramaturgul nu vede esența democratică din toată foșgăiala politică a timpului.
Că marele scriitor nu era în fond decât un conservator cu un dispreț superficial față de noua democrație și noile pături sociale, burghezie și mică burghezie. Dar Caragiale, săracul, nu avea decât o perspectivă de ziarist, sufocat de aranjamentele sterile și retorica goală, inclusiv din propriile texte de ziar.
Situația îmi amintește de un personaj al lui Jonathan Coe: o ziaristă cinică și plătită bine intră în cameră unde i se pregătește o capcană criminală – un pachet de ziare în care erau strânse toate opiniile ei îi vine direct în față și, descrie savuros britanicul, eroina cade „zdrobită de propriile opinii”.
Dacă ar veni acum dinspre Iohannis, acest monument de blazare, o „a treia cale”, o „a treia soluție”, nu s-ar prăbuși doar democrația aia ridicolă, de partid, în care Cîțu-Orban s-au înjurat din județ în județ, ci ne-ar cădea în cap și nouă, ziariștilor, responsabilitatea de a le fi prezentat oamenilor o glumă proastă sub formă de „spectacol democratic”.
Ni s-ar prăbuși mormanul de ziare în cap, am suferi a mia oară o înfrângere precum cea pe care a imortalizat-o cel mai deprimant de lucid ziarist al tuturor timpurilor, Caragiale.
Dacă regulile democratice nu funcționează, va fixa „tătucul” candidatul
Dezastruoasă a fost oricum campania însăși, unde nu s-a discutat nicio clipă despre vreo linie directoare, ideologică. S-au bătut extremismul economic, de tip „să tăiem” tot că merge România de la sine (școala Cîțu), cu un naționalism obosit de politician fără idei, dinspre Orban.
Politica are nevoie mereu de un moment „de tabloid”, fie că lovește Băsescu un copil, că bea Cîțu prea mult, e momentul „scrisorilor” șantajiste de la Caragiale. Dar acest tabloidal e însoțit de fiecare dată de o încercare de preluare în forță a deciziei, a partidului.
Lupta ajunge atât de jos încât și cei mai pasivi cetățeni încep să-și dorească un moment de tiranie: să vină cineva să facă ordine!
Tocmai de aceea, o „a treia cale” venită dinspre Iohannis ar însemna încă un cui bătut în sicriul democrației. Sau o recunoaștere a faptului că democrația a ajuns doar un spectacol pentru proști.
Cîțu a luptat cu arme neconvenționale. Și-a folosit fără scrupule funcția ca să-și facă o campanie electorală de initimidare. Orban a încercat metode de școală veche, mobilizarea unor baroni vechi, jocul de culise, folosirea frustrărilor unor membri în favoarea sa. Ăștia sunt. Alegeți unul dintre ei.
Cât despre scandalul cu arestul din SUA, din nou mi-a fugit mintea la o situație literară. Ian McEwan, în romanul Amsterdam, are o situație oarecum asemănătoare. Un politician este atacat în presă cu niște poze în care apărea travestit, gata pentru un joc sexual.
În loc să-i distrugă cariera, scandalul îl salvează. Publicul privește cu simpatie un om care e atacat cu detalii din viața personală. La Cîțu a funcționat fix la fel.
Marile probleme ale lui Cîțu vin din zona empatiei, atunci când spui „nu mănânc pâine” unui popor care are și proverbe despre cum trebuie să mănânci cu pâine pentru că nu sunt bani ca să mănânci gol. Însă aceste realități au fost acum acoperite cu un val de discuții despre cât de scârbos a fost atacat premierul cu o „nebunie a tinereții”.
Tămbălăul acesta tabloidal nu face decât să arunce politica și mai la marginea vieții reale. S-a căscat o distanță enormă între chirăiala continuă Cîțu-Orban și o factură mare și clară la electricitate. Când spectacolul ajunge atât de departe de problemele imediate – nu doar facturi la electricitate, ci inflație pe toate palierele și multe-multe altele -, politica nu e decât o altă față a unei situații antidemocratice.
Complexul Agamiță
Ce te tot agiți cu alegeri, ce tot ameninți cu șantaje, când esența e că o minimală calitate a vieții se prăbușește? Ce soluții ai să împiedici specula din piața energiei? Ce soluții ai să ataci realist criza climatică, un subiect care aici nu stârnește decât zâmbete? Niciuna. Am ajuns să discutăm chestiunile importante prin grupuri conspiraționiste de pe facebook, iar chestiunile complet futile ocupă grosul din agenda mediatică a zilei.
Iohannis și ai săi – nu vă gândiți la cine știe ce „deep state”, sunt pur și simplu grupuri de interese cu bani în imobiliare și bani doldora de la buget pentru o viață ”strategică” liniștită - vor fi tentați să intervină în acest vid democratic.
Iar intervenția lor ar fi mai dezastruoasă decât efectul produs de jalnicele figuri Cîțu-Orban, aflate în luptă acum. Ar da poporului încă o dată impresia corectă că alegerile sunt pentru fraieri.
Am arăta încă o dată cât de puternic e încă acel Complex Agamiță, pe care l-a descris Caragiale. Acel Agamiță a cam fost ignorat de istoria politică, el este strămoșul crizelor politice din interbelic, e intuiția unui ziarist bun, mai mult decât creația unui scriitor minunat.
