Putin, făcătorul involuntar de minuni geopolitice. Cum schimbă războiul cu Ucraina scena internațională a acestui secol
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Câtă vreme Federația Rusă a provocat conflicte „exotice”, pe care le-a folosit ca ghiulea la piciorul unor state sud-caucaziene sau pentru a bloca într-o zonă gri modesta Republică Moldova, Occidentul și-a văzut de afaceri, de pandemie și de războiul cultural dintre progresiști și conservatori.
Toate microagresiunile Moscovei păreau afaceri interne, gestionate în stil mafiot. Când a atacat pe scară largă Ucraina, Federația Rusă a adus elefantul revizionismului ei în sufrageria Europei.
Toate statele UE și NATO au înțeles imediat că Ucraina nu e importantă doar pentru Kremlin, care-i neagă statalitatea, ci și pentru noi: dacă dispare de pe hartă, tancurile lui Putin sunt aliniate direct la granița Poloniei și României. Sigur că au fost invocate principiile și valorile, pentru că, prin aventura lui finală, Putin le-a călcat în picioare mai brutal ca oricând.
Însă ce a produs șocul revelator a fost sentimentul colectiv că Occidentul este direct amenințat existențial.
Invazia violentă a Ucrainei a fost într-adevăr picătura care a umplut paharul, oprind brusc și pentru mult timp politica de acomodare, concesie și „pragmatism” față de Moscova, specifică, până nu demult, multor state europene.
După Războiul Rece, NATO a trecut prin momente de criză identitară și strategică. Mai era necesară organizația? Cine era dușmanul care o făcea indispensabilă? Dacă nu s-ar fi produs atacurile de la 11 septembrie, pe care NATO le-a pedepsit prin operațiuni extrateritoriale (out of area) și dacă n-ar fi fost obligată – după eșecul Primăverii Arabe – să ajute Franța în debarcarea lui Gaddafi, NATO și-ar fi pierdut pe drum rațiunea de a fi: la un moment dat, contribuia la combaterea... pirateriei în Marea Roșie!
A survenit apoi răceala dintre America lui Trump și UE, așa că declarația lui Emmanuel Macron, care socotea că NATO se află „în moarte cerebrală”, era poate inoportună, dar nu lipsită de luciditate. Mulți se așteptau ca UE să-și compună o armată proprie și NATO să-și trăiască discret eclipsa până la agonie – lăsând SUA să se ocupe pe cont propriu de China, singurul ei competitor global notabil.
Amintesc aceste tribulații euro-atlantice tocmai pentru a demonstra de ce Putin merită titlul de „taumaturg geopolitic” involuntar. Primul secretar general NATO, britanicul Hastings Ismay, a rostit o frază celebră: Alianța are menirea de a-i ține pe americani (în Europa), de a cuminți Germania și de a se asigura că rușii nu intră (peste lumea liberă). Germania nu se mai cumințește prin denazificarea demult consumată, ci prin schimbarea de paradigmă anunțată de noul ei cancelar Olaf Schultz: motorul economic al Europei devine și un solid pilon NATO.
După ce și-a redus efectivele permanente, în primii ani ’90, America va reveni în forță, alături de aliați, pe flancul estic al NATO.
În sfârșit, Rusia va fi ținută afară, sub sancțiuni geo-economice severe, până când va reînvăța normele coexistenței internaționale civilizate. Prin revizionismul ei barbar, transpus în atrocitățile pe care le deplângem în timp real, pe solul Ucrainei martirizate, Rusia a dăruit Alianței Nord-Atlantice o cură de întinerire strategică nesperată cu numai două luni în urmă.
„Minunile” lui Putin nu se opresc aici: el a făcut din președintele Volodimir Zelenski „conștiința lumii libere” și din ucraineni o națiune matură, admirată pretutindeni. A împins Suedia și Finlanda să ia serios în calcul aderarea la NATO. A unificat – până la unanimitate – Senatul SUA, care l-a declarat criminal de război. A reconciliat Turcia cu Grecia și Armenia cu Turcia și l-a determinat pe Erdogan să accepte aderarea Ciprului la NATO. A deschis finalmente intrarea Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei în Uniunea Europeană.
I-a oferit lui Emmanuel Macron al doilea mandat la Palatul Elysée, eliminându-i din scurt adversarii pro-putiniști. A reconfirmat soliditatea aliaților Americii, de la Japonia, până la Australia, dar și faptul că 75% dintre statele membre ONU (care au votat contra Rusiei) sunt, ipso facto, în rezonanță cu Occidentul democratic. A readus Marea Britanie într-o postură pro-activă pe un subiect pur european: războiul Rusiei contra Ucrainei. Mai mult, a forțat UE să accelereze emanciparea de sub șantajul energetic rusesc.
În fine, a pus China în fața unui Occident coerent și rapid în mișcări – care nu e un tigru de carton și are spiritul viu – oferindu-i simultan perspectiva de a vasaliza Rusia, care-și va completa deșertul tehnologic, nevoia de a mai vinde petrol și gaze ca și urgența de a primi bunuri de consum printr-o totală aservire față de Beijing. Pe scurt, Putin a acționat ca macaz geopolitic major.
Din păcate, fanteziile lui neo-sovietice nu le-au făcut bine Rusiei și rușilor, care - de îndată ce vor scăpa de fostul kaghebist detracat (dezechilibrat) - vor intra într-un imperativ proces de reforme politice, mai ales dacă vor să revină cândva, ca națiune, în rândul lumii frecventabile.
