România normală nu se construiește cu guralivi, ci cu fapte. Capcana smereniei aurite
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cunoscut activist și voluntar pentru persoanele vulnerabile, Valeriu Nicolae atrage atenția, într-un editorial pentru Libertatea, asupra metehnelor societății. Foarte multă vorbă și intenții, foarte puține fapte bune și ajutor pentru cei mai puțin norocoși, arată activistul, care deplânge ipocrizia “smeriților” de serviciu.
Lumea s-a umplut, din nou, de oameni binevoitori. Din gură, frățică, am face, am drege, am ajuta de ne-am rupe la lingurică, nu alta. Am muta munți, am rupe în două cu hărnicia și cu dedicarea noastră pentru “boborul” ăsta sfânt, pentru “săraki“, pentru omenire, pentru copilași, pentru patrie.
A explodat geana lui Stahanov la vorbitoreții neamului. Când vine vorba de recomandări, de sfaturi, de expertiză, de scris pe Facebook, de comentat, rupem nori, nu alta.
Problema, în general, apare când sunt de făcut lucruri. Atunci ne lovește sindromul drobului de sare. Brusc, apar miliarde de pericole. Da, devine megapericulos să faci tu ceva. Structura ta este sensibilă, ești prea important pentru cultura lumii, geniul tău trebuie păstrat, pentru că avem nevoie de intelectuali să salvăm planeta după ce trece pacostea.
În plus, ești prea smerit și cu bun-simț ca să pici în capcana laudei de sine. E urât, băi, băiete, să te lauzi cu facerea de bine. E narcisism și tu ești un sfânt discret, care ajută magnific și neîncetat cu gândul.
Smerenia-n veșminte aurite
Desigur, smerenia aia nu se aplică atunci când e vorba de casele, de țoalele tale de lux, de restaurantele ultrașmechere pe unde ieși cu tovarășii tăi, de pozele din concediile de fițe pe care le pui pe FB să moară dujmanii de invidie.
Sigur că e absolut necesară ultima generație de iPhone și de iWatch, că gelul ăla în cap de costă cât jumătate de rinichi este un drept al omului. Ca să nu mai vorbim de tunările estetice pe care le ai sau le sprijini financiar, că Dumnezeu nu vrea să fii urât sau să fii văzut cu o urâtă.
De conferințele de fițe absolut inutile la care te duci și alte nevoi de bază pe care le ai, cum ar fi sushi sau lobster flambat. Iar tatuajul ăla în chineză evident că e cu adresa și numele tău, în cazul în care te apucă Alzheimerul prin lume și trebuie să te returneze cineva.
Tu ești sensibil rău la ipocrizie. Și fragil, că doar nu poți să cari tu ceva, că Doamne ferește, se luxează degețelele alea magice cu care ne umpli pe noi de har și inteligență. Și la “săraki” e cu durere, iar tu ai suflețelul sensibiluț și nu te bagi. Adică, te-ai băga, dar nu vrei să riști să interpreteze lumea că vrei să te dai mare cu cât de bun ești tu. Dar Doamne ferește să refuzi o ofertă de a te duce la TV să ne încânți cu geniul matale sau o invitație să vorbești în fața studenților sau a admiratorilor tăi.
Rușinea de a fi bun
Problema este, desigur, cu cei care vorbesc despre binele pe care îl fac. Da, băi, ăia de fac lucruri și spun că fac lucruri bune, ăia distrug națiunea asta de oameni senzațional de decenți și cu bun-simț cum ești și tu. E mult, mult mai bine să comentezi sarcastic și superior despre vanitatea celor care ajută pe alții decât să faci tu ceva. Da, dășteptul lumii, ar fi o nenorocire dacă ar deveni o modă să faci bine, mai ales în condițiile actuale.
Cum ar arăta lumea asta în care, în loc să pui poze cu tine mâncând friptanul cel mai procopsit, cu buzele cele noi, cu mașina cea mai de fițe, cu lanțul de neam prost, ai pune poze cum ajuți oameni vulnerabili?
Cum împarți de mâncare la cei care trăiesc pe stradă, cum cari alimente bătrânilor, cum faci voluntariat plantând pomi sau ajutând prin locurile cele mai nenorocite de soartă?
Ar fi o jale, domne. S-ar duce dreacu' spiritul poporului ăsta sfânt. S-ar nărui Grădina Maicii Domnului. S-ar supăra Dumnezeu și ar da cu COVID-20 în noi. Așa, facem poze cum îngenunchem când trec sfintele moaște pe stradă, cum am pupat icoana sfântă, când ne-am întâlnit cu sculili lumii și ne-am frecat coatele cu ei. Pozele cu cărțile pe care ne prefacem că le citim sunt dovadă de bun-simț. Acolo e adevărata valoare!
Opulența e de pus pe Facebook. Nu și bunătatea
Cum de am ajuns în situația să fie admirabil să porți Versace, Armani, să călătorești business class și să investești masiv în silicoane și rușinos să vorbești despre lucruri bune pe care le faci pentru alții?
Cum de este acceptabil să avem tot felul de troglodiți, corupți și sociopați să ne conducă, dar este urât să promovezi puținii oameni chiar buni pe care îi avem? Cum să te sufoci de indignare când unii fac spitale și vorbesc despre asta, când ție îți este lene până să și-ți reciclezi propriul gunoi?
Când vom ajunge ca normalitatea să fie reprezentată de decență, bunătate, generozitate și ajutor dezinteresat, atunci sigur că ar trebui sancționate orice fel de excese publicitare.
Dar a face asta acum, a pune în aceeași oală panarame de tip primari, Dan Voiculescu sau Gigi Becali, cu oameni care chiar se chinuie să-i ajute pe cei care au nevoie de ajutor, este o dovadă fie de infinită prostie, fie de micime sau mârlănie.
România normală nu se construiește cu guralivi. Nu cu discursuri sforăitoare, gânduri bune sau rugăciuni. Se construiește cu multe, multe fapte bune. Atât de multe, încât facerea de bine să devină normă, nu excepție.
