Cum e posibil să fii persan? De ce nu putem spune că „războiul lui Trump” din Iran nu-i privește pe europeni
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Și dacă nu ești pasionat de istorie, știi din școală că Persia și Europa (ca să simplificăm tabloul) au fost de foarte multă vreme în conflict. Întrucât ordinea cronologică e mereu semnificativă, putem spune că Persia a început tevatura care-și găsește în actualul război SUA-Israel/Iran o deocamdată imprevizibilă ultimă întruchipare.
Persia reprezenta contrariul Europei. Mare putere despotică, opusă democrației ateniene și ascetismului militar spartan. O lume de zigurate și grădini suspendate, în jurul unui tron sacralizat și sub domnia abuzului fără sancțiune legală, iată ce făcea din imperiul ahemenizilor un pericol letal pentru civilizația inspirată de geniul elin și apoi roman. Primul război persan se încheie prin victoria grecilor lui Miltiade la Maraton (490 î.Hr). Al doilea război persan, contra lui Xerxes I-ul, a consacrat în memoria lumii sacrificiul spartan de la Termopile (480 î.Hr.) și epica victorie navală ateniană de la Salamina, însă abia cel de-al treilea (478-449 î.Hr.) a reușit să garanteze autonomia cetăților grecești.
Educat de Aristotel, Alexandru cel Mare n-a uitat că imperiul persan, ca adversar ereditar, rămâne pericolul major pentru greci, așa că a condus faimoasele sale campanii victorioase (de la Granicos, Issos și Gaugamela), reușind să fondeze un imperiu elenistic, adică să exporte cultura greacă din Levant până la frontiera Indiei și din Asia Centrală până în Egipt. Saga lui Alexandru a rămas paradigmatică și plină de consecințe pe termen lung, prefigurând viitorul hegemonic al civilizației occidentale.
Imperiul Roman a moștenit însă o frontieră orientală nesigură, mereu presată de expansionismul puterilor instalate în Iran-Irak între secolul I și secolul VII al erei noastre. Pe lângă campaniile lui Traian și Hadrian, cel mai mult au avut de furcă bazileii bizantini, hărțuiți continuu de armatele sasanide, mai ales sub Chosroes al II-lea, care, după cucerirea Siriei, Palestinei și Egiptului, ajunge sub zidurile Constantinopolului, fiind respins (cu epuizante strădanii) de împăratul creștin Heraclius.
Unii ar putea spune că europenii (cu tot cu religiile lor) i-au ținut la respect pe despoții Persiei doar până la apariția și expansiunea islamului (care ocupă Levantul, nordul Africii și Spania în doar un secol de jihad imparabil). În realitate, norocul nostru a fost rivalitatea dintre turcii otomani și perșii savafiți din secolele XVI/XVII. Puterile europene s-au aliat atunci (în premieră) cu Persia, pentru a încercui imperiul sultanilor, așa cum, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Rusia țaristă a reușit să-și anexeze manu militari posesiuni persane (Armenia, Azerbaidjan etc). Moscova (blindată cu ideologia celei de-a treia Rome) a dominat lumea mogulilor dinspre Nord, așa cum Marea Britanie o făcea dinspre Est și Sud.
Iranul modern a devenit un protectorat britanic și apoi un client al SUA, până la revoluția islamistă din 1979. Nu greșim dacă spunem că el a făcut posibilă identitatea occidentală, construită în jurul opoziției simbolice dintre libertatea polis-ului grec și despotismul asiatic (pe o filieră de gândire politică inițiată de Herodot și reluată de Montesquieu, Hegel și S. Huntington). Permanența conflictului n-a exclus însă fascinația reciprocă și întrepătrunderea celor două civilizații prin schimburi culturale subtile.
Noi nu ne mai temeam de mult de Iran, chit că teocrația clerului șiit de la Teheran e agresiv-resentimentară, angajată în acte teroriste, ultrarepresivă pe plan intern și fără scrupule în politica externă. Iată că acum, la aproape o lună de la începutul campaniei americano-israeliene, vedem că Iranul nu se va da bătut prea ușor, că va continua să producă daune în bazele militare americane din Orientul Mijlociu, că va ataca orice obiectiv civil sau militar din Israel și că va folosi blocarea Strâmtorii Ormuz ca pârghie de șantaj economic global. Am cam subestimat forța de ripostă a unui guvern corupt și impopular, împins cu spatele la zid, care joacă în logica totul sau nimic.
Esențial pentru poziția României (alături de restul statelor din UE și NATO) e solidaritatea de principiu cu SUA, chiar dacă președintele Trump a luat decizii impulsiv-narcisice, fără să se consulte cu Congresul și să asculte analizele strategice ale generalilor săi. Suntem, din păcate, într-o dinamică de escaladare, însă nu putem admite un Iran cu armă nucleară, un Israel slăbit sau o victorie americană echivocă, în prezența Rusiei, care-și face de cap în Ucraina semiabandonată și a Chinei, mulțumită că stocurile de muniție ale Pentagonului par epuizate. Ce forme va lua această solidaritate ne rămâne să decidem împreună cu aliații noștri, păstrând în minte fresca vechilor confruntări rezumate aici.
Prepurgel 30.03.2026, 19:12
In primul rând e razboiul lui Netanyahu!Demult planificat și doar amânat, din cauza situației din Ucraina!