Românii au de ales între stagnare, falsul remediu „suveranist” și un adevărat nou început. De ce moștenirea deceniului Iohannis e prima de care trebuie să scăpăm
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Capitalul social e definit prin încrederea din relațiile interumane, dar și între cetățeni și instituțiile unui stat. Trebuie să admitem, cu necazul aferent, că moștenirea comunistă ne-a lăsat și la acest capitol într-o stare deplorabilă. Scopul fostului regim a fost controlul societății prin frică și suspiciune generalizate. La sfârșitul deceniului stalinist, acest obiectiv tipic totalitar era practic îndeplinit. Intraseră și românii în epoca „vorbirii în șoaptă”, când semenii nu mai prezintă „încredere” și conștiința fiecăruia se dedublează. În perioada postcomunistă am reușit ici-colo să refacem capitalul social. Fără impulsul autoorganizării, societatea civilă - deci toate entitățile interpuse între familie și stat - n-ar fi reușit să renască. Ei i se datorează, de fapt, apariția nenumăratelor forme de asociere liberă grație cărora statul anonim și opresiv a fost obligat să dea socoteală cetățenilor săi plătitori de taxe și să practice o minimă transparență.
Însă vechile obiceiuri mor greu. Fiecare progres în refacerea capitalului social a fost urmat de pași înapoi, către statul opac, sediu al unei caste suprapuse, definită prin egoism și nerușinare. Nici azi n-am scăpat de mentalitatea „nomenclaturii” situate abuziv deasupra „omului de rând” și gata să-l spolieze, după ce l-a îmbrobodit demagogic sau l-a intimidat prin decretele unei justiții arbitrare. Înainte de a explica lățirea protestului „suveranist” prin frica de complexitatea globalizării și nevroza revoluției digitale, se cuvine să înțelegem fenomenul ca pe o revendicare democratică spontană, deturnată de profitorii cinici și nevăzuți care au reușit să o instrumentalizeze.
Sistemul însuși, conștient de criza provocată prin dublele sale standarde, și-a propus, așadar, să folosească „energia antisistem” ca pe un scenariu mai rău, menit să legitimeze prin ricoșeu starea de fapt, atât de asemănătoare cu „democratura” din Federația Rusă. Chiar dacă toată lumea trăiește (mult) mai bine ca acum 20 de ani, aroganța unei elite politice ermetic închise irită celebra „populație” dusă la vot și dusă de nas, dar sătulă de închiderea jocului electoral într-un cartel gata să facă orice pentru a confisca pe termen lung puterea decizională. Cetățeni români care nu fac neapărat distincții „doctrinare” - nefiind neapărat „de dreapta” sau „de stânga” - au migrat masiv către polul „suveranist”, fabricat în laboratoarele statale, dar scăpat de sub control. Ce-i atrage într-acolo e doar ideea că totul trebuie „ras”, că e nevoie de o dezordine „revoluționară”, că filmul rulat pe ecranele patriei din 1990 până astăzi trebuie înlocuit printr-o redistribuire radicală a rolurilor și a actorilor.
Unirea celor trei partide declarate „proeuropene” după tămbălăul cu ecou internațional al anulării celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 reprezintă replierea tactică a formațiunilor „mainstream” în spatele unui singur candidat (nefericit). Transpiră din această mișcare atât inerția îndreptățirii, în lipsa oricărei reforme interne, cât și teama că o eventuală izbândă a valului „suveranist” ar distruge actuala distribuire a privilegiilor în statul român. PSD și PNL, care nu și-au putut impune în finală candidații separați, puși să simuleze la spartul târgului o „competiție” de fațadă, au scos de la naftalină figura unuia dintre fondatorii alianței lor formale sau informale, care blochează din 2012 până azi evoluția firească a societății românești: atât prin contraselecție și clientelism, cât și prin promovarea unor politici economice etatiste, așadar, ostile antreprenoriatului și liberei inițiative.
În replică, direcția „suveranistă” se consolidează, obligând „polul european” să-i imite jalnic agenda, iar societatea civilă, greu susținută pe umerii clasei de mijloc, se orientează spre candidatul independent Nicușor Dan, care a câștigat de partea sa atât intelectualitatea, cât și votul liber al celor care vor o schimbare (și un aliat al lor la Palatul Cotroceni), fiind simultan îngroziți de perspectiva unui „puci suveranist”, capabil să ne slăbească poziția în Uniune Europeană (ultimul nostru refugiu, cel puțin pe durata mandatului haotic al lui Donald Trump).
Nu știu dacă această mobilizare, manifestată la egală distanță de votul conformist al clientelei politice „bugetare” și de insurecția confuză a votanților lui G. Simion, va reuși să facă breșa prin care sistemul parțial democratic în care trăim să primească impulsul unui nou start sănătos. Mi-aș dori, desigur, să obținem pe 4 mai 2025 o confirmare de acest fel, pentru că, în ipoteza victoriei dlui Nicușor Dan, societatea civilă ar fi din nou stimulată să producă soluțiile de redresare a situației economice proaste în care ne-a adus guvernul Ciolacu, în timp ce partidele „clasice” ar fi obligate să-și primenească garnitura de conducere și să revină la un dialog responsabil cu profesioniștii din toate domeniile, până acum ignoranți, dacă nu chiar demonizați.
Din păcate, oricare ar fi rezultatul turului 2, din 18 mai 2025, România trece printr-o etapă complicată, riscantă, care va necesita reamenajări instituționale severe, menite să evite pericolul unui colaps prin insolvență. Singura certitudine a momentului este aceea că moștenirea deceniului Iohannis nu poate constitui baza unui alt început, pentru că nu-l păstrezi în blocul operator taman pe chirurgul care a schilodit pacientul.
Fotografii: Hepta
