Zelenski, slujitorul poporului. Cum ar fi liderii noștri, puși într-o astfel de situație?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Vladimir Putin a aruncat Europa în aer, dar azi privirea noastră, a tuturor, se îndreaptă spre alt om: Volodimir Zelenski. Cei doi împart teoretic un prenume, dar, între ortografiile diferite ale botezului lor, se măsoară distanța unei lumi întregi
Cuprins:
Zelenski se apropie de un pupitru, sub lumina reflectoarelor şi spune cu patos:
„Azi voi începe cu cuvinte mult amânate, pe care vreau să le anunţ cu mândrie. În sfârşit, Ucraina e unită. Aceasta e victoria e noastră”.
Discursul e un script de televiziune. L-a rostit actorul Zelenski în ultima scenă din serialul „Slujitorul poporului”, serialul de satiră autohton care l-a propulsat în atenţia publicului ucrainean. Acolo, Zelenski joacă un profesor de liceu, al cărui discurs anticorupţie devine viral. Pe crescânda popularitate, el candidează.
Apoi, viaţa imită arta. În primăvara lui 2019, actorul Zelenski devine preşedintele Ucrainei, după ce obţine 73,22% dintre voturi.
Acum bărbatul de 44 de ani este din oră în oră în lumina reflectoarelor antiaeriene, dar și în sclipiciul telefonului, iar discursurile lui filmate sunt probe de viaţă. Nu sunt doar proba că el e încă în viaţă, ci şi că Ucraina rezistă şi că, odată cu ea, rezistă un fel de-a fi, al nostru. Unul liber.
Zelenski e partea democraţiei imperfecte, enervantă, dar vie, în care oamenii aleg pentru ei înşişi. Uneori alegem greșit, dar alegem, ne corectăm, mergem înainte nu de unii singuri, ci împreună cu alții.
Într-o filmare postată sâmbătă dimineaţă, intitulată „Nu crede în falsuri”, Zelensky arăta că se află încă în Kiev, pentru a contrazice propaganda rusă ce pretindea contrariul.
„Sunt aici. Nu ne punem armele jos. Ne vom apăra ţara, pentru că arma noastră este adevărul, iar adevărul nostru este că acesta este pământul nostru, ţara noastră, copiii noştri, şi vom apăra toate astea”, a spus el, din faţa unui clădiri emblematice din capitala Ucrainei.
„Asta e tot. Asta e tot ce voiam să vă spun. Glorie Ucrainei”, a adăugat.
Un zâmbet discret însoţeşte această Glorie Ucrainei! Am văzut acelaşi zâmbet vineri seară, când s-a filmat, alături de alţi oficiali de stat din echipa sa, pe strada Bankova, unde se află Administrația Prezidențială.
Putin antisemitul
Jumătatea de zâmbet, discretă, dar caldă e la ani lumină de rânjetul lui Putin. E un zâmbet, și nu o sfidare sau prefăcătorie, tocmai pentru că e cald şi neironic. Trece de cearcănele posesorului, de ecran şi de distanţe, ca să spună: „Suntem aici. Rezistăm”.
Impulsul critic, sănătos și acesta, când îl privim pe șeful statului sub asalt Ucraina, e să-l punem sub dubiu. Îl putem considera inconştient pe Zelensky. Până la urmă, armata lui se luptă cu o armată care beneficiază de un buget de 10 ori mai mare, ghidată de capriciile unui terorist statal.
Putin a pierdut contactul cu logica şi realitatea, într-atât că, printre altele, îl numeşte nazist pe un evreu. El însuși, Vladimir Putin, fiind șeful unui stat unde antisemitismul este prezent.
În acest timp, Zelensky şi-a înarmat civilii şi a primit momentan doar un sprijin anemic din partea Vestului. Impulsul cinic e așadar să-l credem naiv, inconştient, chiar sinucigaş. Şi adevărul e că, de fiecare dată când îi urmăresc o intervenţie, mă trezesc întrebându-mă dacă acelea vor fi ultimele lui cuvinte. Azi a respins oferta SUA de a-l evacua, spunând că el are nevoie de muniţie, nu de un drum cu maşina.
Deunăzi, i-a răspuns premierului Italiei, supărat că nu putuse să facă legătura telefonică la ora stabilită: „Data viitoare o să amân războiul”
În ciuda discursurilor care ating uneori chiar perfecţiunea retorică (în special, acesta în care li s-a adresat, în rusă şi cu empatie, cetăţenilor ruşi), unele fotografii cu Zelenski lasă să se vadă nu doar uniforma militară, ci şi frica pe chip. Dar, până la urmă, curajul nici nu are cum să existe în absenţa fricii. Momentele în care ne privim coşmarurile în faţă sunt cele care definesc cine suntem.
De când a început invazia, primul impuls la trezire şi apoi compulsiv în timpul zilei e să caut să văd dacă rezistă Kievul, dacă n-a clipit Zelenski. În tot timpul ăsta mă întreb des cum şi de ce o face, care sunt resorturile interne care au făcut o vedetă devenită şef de stat, până mai ieri ţinta tuturor ironiilor, preşedintele-bufon, să devină, de departe, cel mai inspirațional lider al Europei la momentul actual.
Ce alimentează cu curaj acest personaj improbabil? Ce îl face nu doar să rămână în Kiev, ci să se mai filmeze din când în când şi de pe stradă, expus?
Ce-l face să nu depună armele, chiar dacă asta înseamnă nu doar riscuri pentru el şi familia lui, ci pierderea a sute, poate chiar mii de vieţi omeneşti? Cum ia deciziile astea?
Din păcate nu ne imaginăm liderii noștri la fel de umani
Şi motivul pentru care mă întreb asta, şi pentru care multă lume din jurul meu se întreabă acelaşi lucru, din căldura propriei case, citind ştirile din faţa unei cafele proaspete, este că omul ne contrazice toate aşteptările pe care le avem astăzi de la un lider politic.
Întrebările astea nu spun atât de multe despre el, cât despre vidul de încredere pe care-l avem în politicienii noştri. Întrebările astea s-au născut pentru că, oricâte eforturi de imaginaţie am face, ne este imposibil să ni-i imaginăm pe Klaus Iohannis, pe Nicolae Ciucă, pe Nicuşor Dan pe post de Zelenski sau de Vitali Klitschko. Am încercat de multe ori fără succes în ultimele 24 de ore.
Poate că, în realitate, Zelenski nu are de ales. Poate că mecanismul lui e necesitatea. Să capituleze sau să fugă nu e o opţiune. Dar și proba de impuse poate fi trăită într-un fel sau în altul. El a ales s-o trăiască precum un om normal.
Până la altă explicaţie, cred că Zelensky face ceva ce pare improbabil în 2022, chiar şi pe timp de pace: încearcă să-şi reprezinte cetăţenii.
El chiar vrea să fie liderul care i se cere să fie. Pentru că e, în fond, la cârma unui popor care nu vrea să se predea, şi care se vrea, majoritar, reprezentat de Volodymyr, nu Vladimir.
Ce alternativă poate avea, de fapt, preşedintele când grănicerii de pe Insula Şerpilor mor spunând „navă rusească, du-te-n p…”? Ce alternativă are preşedintele când soldatul inginer Skakun Vitali Volodimirovici se aruncă în aer pentru a opri înaintea coloanei de tancuri ruseşti? Când pugilistul Oleksandr Usyk se întoarce în ţară, în plin război, deşi era plecat cu treabă în Marea Britanie? Când vedem femei ucrainence care, până ieri, lucrau în birouri, saloane de manichiură sau săli de clasă, învăţând cum să folosească o mitralieră?
Copleșitoarele responsabilități
În Constituţia Ucrainei scrie că preşedintele Ucrainei este comandantul șef al forţelor armate ucrainene, garantul suveranităţii statale şi indivizibilităţii teritoriale şi al respectării Constituţiei şi drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acestea sunt indicaţiile pe care le-a primit Zelenski la asumarea rolului de preşedinte în 2019 de la cei 43 de milioane de regizori ai săi, cetăţenii Ucrainei. Şi încearcă să le respecte, copleșitoare și într-un moment care ar depăși puterile oricărui om de stat. Dar, iată, nu pe ale unui om.
