Dorința de înavuțire mi-a otrăvit viața
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De mică m-am hrănit cu iluzii, neștiind că ele sunt periculoase când încep să-ți inunde existența: nu mi-am dorit decât să duc o viață inspirată din filmele cu vedete pe care le vedeam la televizor. Așa a început o continuă agonie, care a durat până acum doi ani...
De când mă știu am fost fascinată de lumea din spatele ecranului. îmi plăceau filmele, dar cel mai mult, prezentările de modă pe care le urmăream cu sufletul la gură. Mă imaginam atunci în cele mai inedite ipostaze: înaintând în lumina reflectoarelor pe un podium, încărcată de bijuterii și blănuri scumpe, înconjurată de admiratori și de designeri celebri.
Dar sătucul în care m-am născut nu se numea Hollywood și nici Monte Carlo, ci era o fundătură din apropierea Sucevei, în care ne duceam existența ai mei pă-rinți, eu și cei doi frați mai mici, unul în clasa a șaptea și celălalt în clasa a noua, la liceu. Casa în care locuiam, două camere din chirpici și o bucătărie acoperită cu carton, era atât de sărăcăcioasă și de prost întreținută, că primăvara, când dă-deau ploile, eram inundați mereu.
Singura avuție din casă era televizorul color marca Daewoo, pe care ai mei, cu ceva efort, l-au cumpărat după revoluție. în afară de asta, mai aveam un petic de pământ în fața casei, pe care mama își planta ceapă, pătrunjel și leuștean pentru supă, patru găini leșinate prin șură și două mâțe costelive trândăvind pe acoperiș.
Pentru că părinții mei erau plecați mai tot timpul de acasă - mama lucra la o fa-brică de tricotaje ca muncitor necalificat, iar tata săpa șanțuri pentru stâlpii de curent din comună -, îmi petreceam mult timp uitându-mă la televizor ori răsfoind revistele de modă cumpărate din Suceava. îmi croiam tot felul de modele de fuste mulate și bustiere, pe care le probam dezinvoltă în fața oglinzii. Mama mă dojenea mereu:
— Trage-ți fusta peste genunchi, vrei să te vorbească tot satul că ești o stricată și că nu am știut să te cresc? și-așa se uită toți bărbații după tine...
Remarca ei, în loc să mă enerveze, îmi făcea plăcere. Nu mă inhibam deloc în fața bărbaților și știam cum să le sucesc mințile dacă aveam vreun interes. Mă ajutau nurii de fetișcană încă necoaptă, deși începusem să capăt cele mai generoase forme, de la bust, până la picioarele lungi și subțiri. Puștoaica din mine începea să devină cea mai sexy femeie. Iar eu conștientizam acest lucru. și școala era importantă pentru mine, îmi plăceau mult literatura și limbile străine, pe care le învățam din convingerea că pe viitor îmi vor fi de folos. Poate că mi-aș fi dat mai mult interesul, dacă tata n-ar fi fost de principiu că nu e bine să-ți încarci mintea cu lucruri de prisos.
— E bine să știi doar să te iscălești și să socotești ca să nu te înșele vânzătoarea de la chioșcul de pâine, spunea el.
După ce am absolvit cursurile unui liceu teoretic din Suceava, m-am gândit că n-ar fi rău să urmez o postliceală, că de facultate nici nu putea fi vorba. Nu mă simțeam în stare să învăț atâta materie și nici nu urmăream să devin cine știe ce avocat sau economist, cum își doreau colegele mele - tocilarele. Așa că am optat pentru școala Postliceală de Secretariat și Corespondență Comercială, la care am dat examen un an mai târziu, neapărat la București - unde credeam eu că îmi pot realiza toate visele - și la care am reușit cu brio. Părinții nu s-au opus hotărârii mele de a veni în capitală, deși, în felul lor, se temeau că, odată ajunsă aici, printre atâtea tentații, aș avea de suferit din cauza comportamentului meu rebel.
— Gabriela, fata mamii, să fii cuminte și să înveți bine, ca să-ți faci și tu un viitor. Îți spun asta pentru că știu că ai o slăbiciune: banii și bărbații.
— Mamă, ți-am spus doar că visul meu este să am propria mea casă de modă. Pentru asta voi lupta, chiar dacă aș fi nevoită să calc peste cadavre, i-am răspuns eu, cu ambiție.
— Visezi, dar te las în pace. știi că bunică-ta avea o vorbă, Dumnezeu s-o ierte: „Nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma.".
Biata mamă, poate că n-a fost ea un model pentru mine, mi se părea genul de femeie limitată, (am făcut deseori greșeala s-o judec), dar câtă dreptate avea atunci...
În Bucureștiul pe care îl credeam orașul tuturor posibilităților, am locuit la început la tușa Safta, o rudă din partea tatălui, din cartierul Militari. Aici am stat vreo două luni, după care, nemaisuportând isteriile bătrânei, căci juca perfect rolul unei țicnite ieșite de la balamuc, m-am mutat cu o colegă la un unchi de-al ei, căruia îi plăteam lunar o chirie de 50 de euro de căciulă, ca să zic așa. Apartamentul era frumușel, se vedea că investise în el o avere, și eram mulțumită că, din cele două camere, am putut să mi-o aleg pe cea cu vedere la un parc frumos.
Chiria nu era mare, dar pentru că banii trimiși de acasă nu-mi ajungeau, am fost nevoită o vreme să-mi iau tot felul de job-uri part-time. Pentru început, m-am angajat vânzătoare la un butic, apoi casieră la un fast-food, agent comercial, secretară, promotoare în diferite campanii de promovare a unor produse, nici eu nu mai știu câte slujbe am avut... Partea care-mi displăcea cel mai tare era că, pentru a le obține, trebuia să mă culc de fiecare dată fie cu patronul, fie cu vreun manager libidinos, trecut bine de 40 de ani, divorțat sau nu de nevastă.
— Nu vrei, nu ai, mi se spunea cam de fiecare dată, cu subînțeles. O tipă cu fizicul tău, ar putea câștiga dublu... și după ce mi se promitea marea cu sarea, timp în care eu negociam un maximum de profit, închideam ochii și mă lăsam „testată" la discreție. Acceptam acest compromis în schimbul unei sume considerabile. Nu 100 de lei, ca târfele de pe șoseaua de centură, ci de la 100 de euro în sus. Calitatea înainte de toate! și uite-așa, după câteva nopți de zbenguială cu patronul de la firma unde urma să lucrez, câștigam o mică avere din care-mi permiteam cele mai scumpe haine, de la lenjerie intimă până la jeanși originali și blănuri de nurcă. Asta pe lângă salariul obișnuit, pe care-l luam la sfârșitul lunii.
Odată, un patron arab care avea o firmă prin zona Unirii, trecut de 50 de ani și negricios rău la față, dar cu sentimente sincere față de mine, m-a cerut de nevastă. I-am spus că accept, dar numai cu o condiție: să-mi cumpere un inel de logodnă cu diamant, pe care tocmai îl văzusem în vitrina unui magazin de lux. De orice ar fi fost în stare, săracul... Am regretat multă vreme că nu i-am cerut să-mi cumpere măcar un Renault, ultimul model. După ce i-am jurat credință și devotament până la moarte și am primit ce mi se cuvenea, mi-am luat tălpășița și dusă am fost.
Le-am trimis și alor mei acasă câțiva euro, cum se zice, atât cât să nu dau de bănuit, și m-am mutat cu chirie, singură, într-o garsonieră din cartierul Distror. I-am mințit că mă spetesc muncind la o agenție de publicitate, unde închei toată ziua contracte cu clienții.
Ocupată cu „afacerile", aproape că uitasem de școală și de examenele pe care urma să le dau. Sincer vorbind, nici nu mă stresam prea tare. știam că profesorii sunt coruptibili când vine vorba de bani (tot se plâng ei că au salarii mici), așa că le spuneam pe șleau care era problema mea. Iar ei mă înțelegeau de fiecare dată.
începuse să mă amuze faptul că oamenii se puteau cumpăra atât de ușor. Nici urmă de moralitate, peste tot numai vicioși și fățarnici. De ce să fac tocmai eu opinie separată? Cinstea este calitatea celor slabi. Dar eu sunt o femeie puternică și prefer să fiu lipsită de astfel de calități decât să fiu călcată în picioare de ceilalți.
Așa că m-am hotărât să-mi schimb tactica de lucru și să pretind mai mult, din ce în ce mai mult. Pusesem ochii, de data aceasta, pe un bătrânel de 70 de ani, despre care aflasem, de la unul dintre colegii de muncă, că are un cont gras în bancă și o vilă uriașă pe la Aviatorilor, cu iederă la unul dintre etaje, cu terasă mare și piscină, exact ca în visul meu din copilărie. L-am racolat, dacă se poate spune așa, în timp ce-și număra banii încasați dintr-o afacere foarte profitabilă, încheiată la firma noastră.
— Să vă ajut? l-am întrebat eu cu un aer de fetișcană naivă.
— Mulțumesc, domnișoară, dacă aveți plăcerea... Banul nu mușcă... mi-a zâmbit el, holbându-se la decolteul meu generos.
A doua zi, m-a invitat la el acasă, ca să-mi arate chipurile colecția de monede vechi, în majoritatea lor unicat, păstrată cu grijă într-un seif. Dar pe mine nu mă interesau monedele lui ruginite, ci banii adevărați. Numai ei îmi îndeplineau visurile, îmi dădeau valoare. Fără bani aș fi fost o oarecare, o fată de la țară, la care nu s-ar fi obosit niciun bărbat să-și coboare privirea.
De aceea mi-am permis să plusez... Un Mercedes sport, plimbări în străinătate, petreceri luxoase și ceva bănuți pentru casa de modă pe care urma să o deschid în curând...
Deși îmi promisese un apartament cu patru camere în centrul orașului, m-a rugat să renunț la slujba pe care o aveam și să locuiesc o perioadă la el.
— Nu-ți va lipsi nimic și vei fi tratată de mine și de amicii mei ca o prințesă. Asta, dacă ești drăguță cu ei...
Bănuiam cam ce înseamnă asta, doar devenisem expertă în relațiile cu bărbații, și nu mă deranja să le fac poftele, dacă și ei, la rândul lor, erau simpatici și generoși cu mine. Am acceptat, și cu primii bani făcuți cadou de Mădălin, așa cum îl chema pe amantul meu bătrâior, am reușit să-mi deschid propria casa de modă. N-a mers și, în cinci luni, din cauza pierderilor, am fost nevoită să închid firma.
Dar n-o duceam rău... Mădălin se arăta înțelegător când îi explicam pe ce cheltuiam banii: blănuri, bijuterii și rochii de seară prețioase, dar nu suporta să-l mint când venea vorba de bărbați. știa că îl înșel cu unul cu care mă văzuse sărutându-mă într-un restaurant și, ca atare, ultima condiție pe care mi-a pus-o a fost să încetez acea relație și să mă ocup numai de el.
într-o seară, în timp ce-mi probam garderoba impresionantă în fața oglinzii, m-a anunțat că vom merge la niște amici cu totul și cu totul deosebiți. Ne-am îmbrăcat elegant, el - la frac, iar eu - într-o superbă rochie de seară, neagră, ne-am urcat în Mercedesul negru tras deja la scară de unul dintre angajații casei, cum se zice, și am plecat. Ne-am oprit în fața unei case cu trei nivele, cu grilaje metalice la ferestre și geamuri fumurii.
— Sunt prieteni de-ai tăi? l-am întrebat eu neîncrezătoare, în timp ce coboram din mașină.
— și încă ce prieteni, italieni sadea cu bani doldora și ahtiați după puicuțe fragede ca tine...
— Parcă te arătai gelos...
— Nu și când am anumite interese, mi-a replicat el, scurt.
înțelesesem imediat mesajul, dar nu știam la ce anume să mă aștept din partea lor. Mă simțeam încolțită, siguranța și încrederea în mine parcă slăbiseră subit.
— Nu mai vreau să merg! Hai să ne întoarcem!
— De ce? m-a întrebat.
— Nu știu, ceva nu e bine... Așa simt eu...
M-a convins însă că, odată intrată în joc, nu mai există cale de întoarcere. Așa ne fusese înțelegerea. Așa și era.
Din pragul ușii metalice, greoaie, de unde ne preluaseră doi bodyguarzi solizi, am ajuns într-o încăpere obscură, cu jaluzele negre și lacăt la ușă.
— Ați venit la fix, signor Mădălin. Băieții erau nerăbdători s-o cunoască pe domnișoara... Cât ziceai să-ți dau pe ea? Zece mii de euro?
Asistam îngrozită la negoțul propriului meu trup.
— Nemernicule, m-ai vândut ca pe o vită! am urlat eu sfidător, sărind la beregata blestematului de boșorog.
— Cum credeai că-mi pot recupera din banii pe care tot ți i-am dat? m-a întrebat în timp ce, mângâindu-și barba, râdea ca un apucat cu gura până la urechi.
Degeaba am țipat și m-am zbătut în strânsoarea celor doi bodyguarzi. Târgul se încheiase. Nu-mi amintesc decât că, după plecarea lui, am fost batjocorită de șase bărbați mascați și nu vă spun la ce chinuri am fost supusă.
M-am trezit într-o dimineață pe un pat de spital, cu o senzație de mahmureală în cap. Lângă mine, plângea biata mamă, chemată tocmai din comuna suceveană ca să-și identifice fiica găsită aproape moartă într-un parc din capitală.
Mama, doctorii, durerile care săpau adânc în corpul meu, medicamentele de pe noptiera salonului, amintirea anilor de școală, ambițiile mele prostești, lăcomia, bărbații din viața mea, toate acestea erau imagini care trezeau în mintea mea cele mai dureroase senzații. și pentru că începusem s-o iau razna, vorbeam de una singură vrute și nevrute, fără să mă mai pot controla, medicii mi-au prescris un tratament psihiatric foarte sever.
Mi-am vindecat cu greu amintirile, dar când am fost în stare să mi le accept, m-am întors acasă la mama, unde mi-am băgat mințile-n cap, m-am angajat în Suceava și m-am căsătorit cu un băiat de treabă tot din Suceava. Lui nu i-am povestit nimic din toate cele întâmplate și nici nu cred că trebuie să afle vreodată. Avem o fetiță împreună, trăim într-un apartament de la marginea orașului, nu prea avem bani, dar, totuși, suntem fericiți că ne putem împărți între noi puținul pe care-l avem. Asta e realitatea, nu la ce visam eu!
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
