| Lifestyle

REPORTAJ/ Ovidiu Lipan Ţăndărică, omul-poveste, despre ”închisoarea din libertate” şi ”colivia de aur”: ”Nu am regrete. Cred că mă voi duce zâmbind”

Actualizat pe 16 nov. 2017, 12:22

Comentează

Ovidiu Lipan Ţăndărică, omul-poveste despre "închisoarea din libertate“ şi "colivia de aur“

Ovidiu Lipan Ţăndărică este unul dintre personajele care au scris istoria muzicii rock româneşti. Şi încă o scrie. Un artist complex, el este omul-poveste care a “ţinut ritmul“ unei generaţii în trupele-emblemă ale muzicii româneşti Roşu şi Negru şi Phoenix. Într-o zi de noiembrie, pe o bancă din Centrul Vechi al Braşovului, cu o eleganţă nativă şi savurând un trabuc, Ovidiu Lipan, zis “Ţăndărică”, acum în vârstă de 64 de ani, ne-a povestit despre copilărie, despre perioada petrecută în “închisoarea din libertate” - Germania - şi în “colivia de aur” - România, despre Phoenix, familie, îngeri păzitori, echilibru și iubire.

“Povestea a început acolo unde nimeni nu se aştepta. N-a fost o întâmplare, ci un destin”, spune artistul, aducându-şi aminte de mama şi de bunicii refugiaţi din Basarabia, care i-au scris cu cinste “cei şapte ani de-acasă”, în oraşul natal, Iaşi. Acolo a făcut primii paşi în tot ce înseamnă cultură, iar primul instrument la care a cântat a fost acordeonul şi abia apoi tobele. Ritmul îl avea deja în sânge, moştenire nepreţuită de la bunicul său, toboşar, care i-a deschis calea spre muzică. La 13 ani, era deja copilul-minune al tobelor, în trupa Roşu şi Negru, locul unde s-a declanşat fenomenul “Ţăndărică”, sub îndrumarea lui Nancy Brandes, fondatorul trupei.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4

„Nu ştiu cum n-a obosit toată armata de îngeri pe care am simţit-o toată viaţa”

“Eu am primit o educaţie foarte specială. Bunicii având rădăcini basarabeneşti, din partea aceea de după Prut, la noi era o permanentă sărbătoare. Aveam calendarul pe rit vechi în casă şi mă bucuram teribil, pentru că sărbătoream Crăciunul de două ori, şi pe rit vechi, şi pe rit nou. La mine în curte, în Iaşi, am trăit într-o enclavă multiculturală, ceva unic… acei 7 ani importanţi în care te dezvolţi şi în care începi să asimilezi lucruri care îţi vor rămâne şi vor ieşi la iveală pe tot parcursul vieţii, de altfel. Acolo am crescut alături de evrei, romi, slavi, armâni, greci… totul era o fericire absolută, toată lumea se îmbrăţişa şi exista o unitate, un ecumenism cultural care îmi dă o stare de bine şi acum. Pentru că eu mă încarc de fiecare dată când mă întorc în timp, sau cum îmi place mie să spun, mă întorc în viitor, mă încarc spiritual şi mă hrănesc cu perioada aceea adolescentină în care am trăit. Îmi revin mereu gânduri din perioada aceea şi probabil asta înseamnă că eu trebuie să mă reîntorc. Am nişte semnale să mă reîntorc în timp şi să mă reîncarc pentru următorul pas. Sigur, fiind şi Vărsător, se spune că avem şi premoniţii şi suntem mai vizionari. Nu ştiu cum n-a obosit toată armata de îngeri pe care am simţit-o toată viaţa. Într-adevăr, am făcut o grămadă de lucruri care cred că i-a epuizat pe îngerii mei păzitori, dar ei sunt alături de mine şi simt lucrul acesta”, spune artistul râzând.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4

Pe tatăl său l-a cunoscut abia când avea 3 ani. Făcuse puşcărie pentru că era susţinător al legionarilor, iar când s-a întors, pentru ca familia să nu aibă de suferit, părinţii au divorţat. Tatăl a plecat să ia o moştenire din Austria, iar de acolo nu s-a mai întors în România, ci a plecat mai departe în Suedia, unde s-a recăsătorit şi tot acolo a şi murit. Totuşi, Ovidiu Lipan spune că nu a simţit lipsa tatălui. “Cumva, nu am simţit lipsa tatălui, pentru că am fost foarte iubit de mamă, de bunici şi am primit cam tot ce îmi trebuia mie. Bine, am şi mâncat colţunaşi cu varză… La noi, bunica, toată viaţa şi-a sacrificat-o. Dimineaţa era la piaţă, la prânz era mâncarea pe masă… n-a mers la un cinematograf, n-a făcut multe. Ea a fost pentru familie şi cine intra în casă îl punea la masă. Femeia asta cred că a spălat păcatele la câteva generaţii şi cred că acolo e esenţa. Că am avut o copilărie şi o amintire a anilor petrecuţi acasă curată şi frumoasă, şi cu foarte multă iubire. Contează foarte mult să fii iubit“, a adăugat el.

Închisoarea din libertate şi colivia de aur de acasă

Indiscutabil cel mai bun toboşar român, Ovidiu Lipan a dus peste tot în lume numele României, ţara pe care a părăsit-o în perioada comunistă, în vara anului 1977, alături de colegii lui din Phoenix, şi după care a tânjit 13 ani în “închisoarea din libertate“, Germania. Când a plecat, a ştiut că nu se va mai putea întoarce, poate, niciodată. Şi nu i-a fost deloc uşor. Dar a luat totul de la zero şi a început o viaţă nouă. A continuat să cânte atât cu trupa, cât şi în diverse formule şi cu diverşi artişti, a urcat pe aceeaşi scenă cu Van Halen, făcea repetiţii în aceeaşi sală cu Scorpions, cu care mai cânta uneori… Şi-a făcut o familie alături de o nemţoaică, Sabine, cu care are un copil, Alexander… Şi, totuşi, l-a măcinat mereu un dor imens de casă.

“În Germania am trăit într-un continuu dor de casă şi într-o închisoare în libertate. Pentru că acolo e altă cultură, o altă formă de a te plasa în spaţiul germanic. Noi am venit totuşi de la un nivel pe care îl aveam în România, unde cântam pe stadioane … Ne-a fost greu la început să ne adaptăm. Am avut o enclavă a noastră un an, unde repetam, aveam camerele noastre într-o vilă superbă, cântam … dar atât. Legătura a venit mult mai târziu, când am început fiecare să ne despindem de nava-mamă şi fiecare să-şi ia locul lui în spaţiul german. Apoi, fiecare şi-a întemeiat o familie şi, încet-încet, am intrat cât de cât în normalitate”, a spus el.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4

Fuga “phoenix-ilor” peste graniţă, în 77, s-a născut din refuzul regimului comunist de a le acorda vize pentru concerte în străinătate, refuz care, practic, le tăia orice posibilitate de schimb intercultural.

“Acolo ne-am riscat într-adevăr viaţa. Noi aveam contracte şi nu am primit niciun fel de viză pentru nicio ţară. Era colivia de aur. Aveam tot ce ne trebuie, dar nu puteam să comunicăm cultural cu nimeni, să vedem unde ne plasăm. Pentru că este nevoie pentru un artist să aibă nu doar libertatea mentală, psihică, ci şi libertatea de a şti ce şi cât reprezintă. Noi n-am fi rămas niciodată afară, eu unul m-aş fi întors de fiecare dată. Aici este marea greşeală. A trebuit să îmi risc viaţa ca apoi, imediat după 90, când am avut posibilitatea, m-am întors acasă”, a mai spus Ovidiu Lipan.

Întoarcerea acasă, după 13 ani, i-a lăsat urme adânci în suflet, dar l-a şi reîncărcat sufleteşte. Îşi aduce aminte de momentul în care îşi căuta mama şi bunicii prin cimitir, pentru că nu aveau nici cruci la morminte.

::placeholdeR–>

În 1990 a venit cu două camioane de ajutoare pentru copiii şi spitalele din România

Când s-a reîntors în ţară, la începutul anului 1990, nu a venit cu mâna goală, ci cu două camioane de 24 de tone fiecare cu ajutoare pentru copiii şi spitalele din România. Iaşiul a fost primul loc unde s-a oprit. Fiul lui, Alexander, abia se născuse, “copilul Revoluţiei”, cum îl numeşte el.

::placeholdeR–>

După zece ani în care a făcut naveta între ţara adoptivă şi cea natală, în 2000, Ţăndărică a decis să se întoarcă definitiv în locul pe care l-a numit întodeauna “Acasă”.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4

“Lăsaţi lucrurile să se dezvolte de la sine”, este sfatul artistului care a simţit pe pielea lui tranziţia către Occident.

“Eu n-am putut să vin în ţară când mi-au murit mama, bunica… Când m-am întors, nu aveau nici cruci la morminte şi m-am dus cu un prieten şi, încet-încet, am făcut un cavou unde i-am adunat pe toţi şi… Momente de film până la urmă, care s-au petrecut, au avut o încărcătură şi care m-au influenţat puternic”, mărturiseşte el.

Pasărea Rock şi ruptura de Phoenix

Ţăndărică a vorbit şi despre ruptura de Nicu Covaci şi despre regretul că, la bătrâneţe, membrii legendei Phoenix nu au reuşit să stabilească acel echilibru care să facă povestea să meargă mai departe. Prin urmare, Ţăndărică, alături de Mircea Baniciu şi Josef Kappl, au lansat, în 2014, un alt proiect “înaripat”, Pasărea Rock, iar Nicu Covaci şi-a luat alături alţi instrumentişti. Ambele trupe au încercat să ducă legenda mai departe. Nu fără scântei însă. Iar fanii Phoenix au rămas cu regretul că trupa lui Nicu nu mai e ce a fost fără Baniciu şi Ţăndărică, iar Pasărea Rock e “Phoenix fără Nicu”…

“Am mers la Iaşi prima dată, pentru că am văzut la televizor copii, în spitale… m-a impresionat teribil… n-aveau în spitale mănuşi de unică folosinţă, n-aveau seringi, erau cusuţi cu sârmă pe piept… Alexander, copilul meu, avea câteva luni, pentru că s-a născut pe 30 noiembrie 89, copil de Revoluţie. Am mers apoi prin toată ţară, de la munte la mare şi am venit şi la Braşov, la ARO, şi îmi aminteam cum mâncam pe vremuri foarte bine acolo. M-am speriat în 90 când am venit şi mi s-a spus: ”Domnule, nu mai avem smântână şi ciorba o încălzim cu lumânarea, că nu sunt gaze”. Şi în momentul acela m-am şocat. Era după Revoluţie imediat. Şi m-am dus la mare, la Eforie Nord, să văd pe unde am copilărit. Murdar, totul plin de mizerie, stricat, spart… Dar în momentul în care aveam mirosul şi am simţit România, m-am încărcat atât de puternic!”, mai povesteşte Ovidiu Lipan.

Proiectul inedit «Tata şi fiul», împreună cu Alexander

Îi creşte inima când vorbeşte despre fiul lui, Alexander, un artist în plină ascensiune, acum în vârstă de 28 de ani, care are propriile lui concerte.

“Firescul este unul dintre lucrurile esenţiale, cele mai importante ale omenirii: să laşi lucrurile să decurgă firesc. În momentul în care intervii brutal, va deveni o stare anarhică. Salturile acestea nu aduc nimic bun pentru că rămân lucruri care nu au fost asimilate. S-a întâmplat asta în România, pentru că ruralul nu a venit după noi. Încă nu ştim să folosim multe lucruri din ceea ce înseamnă capitalism şi ceea ce înseamnă deschidere de piaţă. Lumea a stat cu mâna întinsă mult timp şi a rămas în continuare aşa. Îşi trăieşte o viaţă letargică în care nu ştie să se regăsească. Democraţia şi capitalismul sunt două lucruri pe care trebuie să le percepi cumva. Democraţia – să nu faci celuilalt ce ţie nu-ţi place să ţi se întâmple, iar capitalismul – să fii primul care ia paharul de pe masă, nu? Eu am mai spus-o: dragostea şi capitalismul nu se înţeleg niciodată, pentru că întotdeauna va veni unul care are mai mulţi bani…“

Pun la cale, pentru anul viitor, şi un proiect inedit “Father & Son” (“Tata şi fiul”).

“Phoenix şi Pasărea Rock sunt acum două proiecte. Pasărea Rock e un proiect mai personal, aş spune. Eu, Baniciu, Ioji, Nicu, suntem oameni care avem o anumită vârstă şi ar trebui să se relaxeze toată lumea şi să fie mai pozitivă, mai cu acceptanţă, mai deschisă la minte, cu încărcătura timpului unde presupunem că ajungem la un alt nivel de percepere a tot ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Eh, uite, că la unii nu s-a întâmplat lucrul ăsta şi au rămas puţin înrăiţi. E o tristeţe, pentru că Phoenix e un brand românesc, cultural… E povestea noastră şi tot ce am trăit împreună! Eu am fost ultimul mohican care a rămas lângă el (Nicu Covaci – n.r.). Spunea şi Nicu cândva, că toţi care au plecat au vorbit urât de Phoenix. Eu n-am ce să vorbesc urât. Dimpotrivă, am numai lucruri senzaţionale, e o parte din povestea vieţii mele şi mă bucur că o duce mai departe. Pentru că el mi-a şi spus: ”Ăsta e singurul lucru pe care ştiu să-l fac şi n-am altceva ce să fac. Din ce să trăiesc?”. Prin urmare, asta face, iar eu apreciez lucrul acesta foarte mult. Artiştii sunt influenţaţi de public foarte mult. Şi în momentul în care publicul nu mai are feedback şi nu mai recepţionează, devii şi frustrat la un moment dat şi trebuie totuşi să îţi faci o analiză a tot ceea ce faci. Adică să pui în ecuaţie şi vârsta pe care o ai şi ce faci. Dar în momentul în care faci rock şi ai depăşit 70 de ani, trebuie să o faci de plăcere şi cu o anumită nobleţe. Să ai şi puţină autoironie, să ai umor, pentru că totul e o himeră, o Fata Morgana până la urmă. Să nu mai fii înrăit şi să vrei să cucereşti lumea. Asta e ca în bancul cu Alexandru Macedon şi yoghinul. Îl întreabă yoghinul pe Macedon: Şi, ce faci? – Vreau să cuceresc lumea /Şi după aceea? – Mă relaxez. Şi apoi Macedon îl întreabă pe yoghin: Şi tu, ce faci? – Eu mă relaxez“, a mai spus Ţăndărică.

Tot pentru anul viitor, Ovidiu Lipan Ţăndărică mai are un proiect: un nou album alături de vechiul lui prieten, aromânul Stelu Enache, cu care a făcut furori cu albumul “Bachiţa”, lansat în 2004.

“Alexander cântă cu câteva trupe, are concerte, s-a pus pe picioare, vorbeşte engleză, franceză, spaniolă, olandeză… numai româneşte nu”, spune Ţăndărică râzând.

Şi nu se opreşte aici. Mai are diferite proiecte, concerte, un centenar “Getica” – un concert care va reuni 200 şi ceva de muzicieni pe scenă, cu orchestră simfonică, cor şi câteva “tablouri” cu balet contemporan.

”Nu am regrete. Cred că mă voi duce zâmbind”

Spune că nu are regrete şi că simte că are mereu lângă el o armată de îngeri păzitori.

“Am mai cântat împreună pe scenă cu Alexander, la Balkan Explosion (Sala Palatului, 2011 – n.r.) şi acum vrem să facem «Father & Son», un proiect doar noi doi pentru teatre, în care să cântăm la mai multe instrumente. Eu cânt şi la pian, el cântă la pian, tobe, chitară, cu vocea, are piese proprii. Vrem să realizăm un moment de o oră şi 20 de minute pentru a face nişte concerte în ţară. Pentru anul viitor îl programăm”, mai spune el.

Este de părere că tot ce trăim în eul lumesc, într-o perioadă în care oamenii sunt bulversaţi de toate informaţiile şi tot ce se întâmplă în jur, este foarte important să poţi să te echilibrezi.

“Cu «Bachiţa» l-am descoperit pe Stelu, a fost primul lui album şi mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu el. Este un prieten deosebit. Am făcut piese noi şi scoatem un nou album, jumătate în aromână şi jumătate în româneşte. Am intrat şi într-o baladă rock aromână, care aş spune eu că este prima baladă rock aromână care s-a făcut vreodată pentru noua generaţie. O să iasă în primăvară. O să mai apărem cu câteva piese de pe album până atunci, deja am început promovarea la câteva piese”.

Despre iubire, Ţăndărică crede că este o alternativă la tot ce a spus până acum: “Dacă vrei să te minţi, pătrunzi în iubirea umană, iubirea senzuală. Dacă vrei adevăr, trăieşti o iubire pură şi sinceră, pe care n-ai voie s-o atingi, pentru că în momentul acela îi schimbi energia. Le-am trăit pe amândouă, da, şi de multe ori mi-a părut rău că m-am implicat. În momentul în care ai atins-o şi te-ai implicat, s-au schimbat proporţiile şi ai stricat ceva. E o mare învăţătură: să fim atenţi până unde şi cât vrem noi să intervenim”.

FOTO – George Grădinaru

Citește și: