Adevărul despre Berilă (II). A ucis şapte oameni, a primit 250 de ani de închisoare, dar a evadat, pe acoperişul unui vagon de tren. „Cum să fugă înaintea mea un condamnat la 2 ani?”

În închisoare, Berilă avea poftă de mâncare, cerea supliment şi se îngrăşase 14 kg

În februarie 1937, Berilă a fost transferat din Galaţi la închisoarea Văcăreşti cu vagonul-dubă al direcțiunii penitenciarelor, sub paza a 12 gardieni. Drumul a durat „vreo 3 zile”, scriau jurnaliştii, căci trenul a făcut mai întâi ocolul Basarabiei, de unde au fost îmbarcaţi alţi deţinuţi, apoi s-a oprit la Iaşi, iar cele din urmă, prin Mărăşeşti, a plecat spre Capitală.

Înainte de a ieşi din Penitenciarul Galaţi, Berilă a fost consultat de un medic, aşa cum cerea procedura, iar acesta a constatat că deţinutul nu suferă de nici o boală, ba din contră, părea că închisoarea îi prieşte, căci se îngrăşase 14 kg. În spatele gratiilor, Berilă avea o poftă teribilă de mâncare; nu-i ajungeau porțiile primite şi cerea încontinuu să i se sporească rația. 

La Văcăreşti a ajuns la începutul lunii aprilie 1937. Era ținut în lanțuri, într-o celulă separată, sub pază sporită. Urma să fie judecat pentru tentativa de tâlhărie din seara de 25 ianuarie 1936, atunci când, împreună cu prietenul său, Stelian Rădoi, Berilă a intrat într-o cârciumă din Bucureşti și, cu un topor, i-a lovit pe Elena Firulescu, sora cârciumarului, şi Petre Lăcătuș, băiatul de prăvălie. Femeia a avut nevoie de 12 zile de îngrijiri medicale.

A râs, auzind că a primit 5 ani de închisoare pentru atacul de la cârciumă

În sala de judecată, Berilă a susţinut că fusese în legitimă apărare. Și că, după ce a intrat în acea cârciumă, Elena Firulescu i-ar fi cerut să-i achite o datorie mai veche, el n-a avut cu ce, iar ea a încercat să-i ia pălăria şi-apoi l-a lovit în cap cu un satâr. „Atunci”, explica el, „am dat și eu cu toporul. Iar Rădoi era beat mort, îl duceam eu. Am băut o juma de ţuică pe Văcăreşti, am mai băut o juma pe Crucea de piatră”, povestea Berilă.

„Eram absolut beat”, a confirmat şi Rădoi, „nu mai ştiu nimic din ce a fost acolo, ştiu doar că m-am pomenit la secţia de poliţie”. 

Dar acuzarea demonstrase cu probe că Berilă minte, iar fapta fusese premeditată: toporişca era nou-nouţă, deci nu era găsită „pe camionul cu porci”, cum susţinuse Berilă, ci fusese cumpărată atunci, special pentru tâlhărie. Iar Elena Firulescu şi-a amintit că, în acea seară, cei doi mai trecuseră pe la cârciuma ei şi un pic mai devreme, „pe la orele 20.00, când au consumat ceva, au spionat şi s-au dus”. Martorii i-au confirmat spusele.

Curtea cu Jurii din Ilfov l-a condamnat pe Berilă la 5 ani de închisoare, iar pe complicele lui – la 3 ani. Când preşedintele Curţii a citit verdictul, Berilă a zis mai întâi că n-a înţeles, iar când i s-a repetat sentinţa, a exclamat un „să trăiţi, domn preşedinte!” şi a plecat în boxa arestaţilor, râzând. 

Procesul pentru cele 6 crime a durat cinci ore. Berilă i-a rugat pe juraţi să fie indulgenţi

După ce a primit sentinţa de la Ilfov, Berilă a fost transferat înapoi, la Galaţi, pentru procesul în care era acuzat de cele 6 crime comise la brutăria lui Mandanis, în noaptea de 29/30 octombrie 1936. 

Ziarele scriau că el era scos la aer, în curtea închisorii, doar o oră pe zi, că cerea mereu pâine și țigări şi că le mărturisise gardienilor că speră ca juraţii să-l judece „mai cu milă” şi să-i dea „cel mult 10 ani de închisoare, pentru că eram beat când am făcut șotia”.

Procesul era programat să înceapă luni, pe 18 octombrie 1937, la ora 13.00. Dar el a fost amânat cu o oră şi jumătate, după ce câţiva jurați au fost aduși de acasă cu trăsurile, căci „se temeau să vină şi să dea ochii cu Berilă”, au speculat jurnaliştii. 

Mai întâi au fost audiaţi martorii, adică toţi cei cu care Berilă interacţionase în acele zile, în Brăila şi la Galaţi. Logodnica lui Fekete, cei care au cumpărat obiectele furate de Berilă de la Mandanis, dar și ceasornicarul din Brăila, care a povestit cum a vrut să-i vândă criminalul ceasul din aur. Apoi, a venit rândul acuzatului, care a fost audiat de preşedintele instanţei:

Judecător: De ce ai ucis?

Andrei Berilă: Nu știu, eram beat. Băusem o litră de țuică, dar nu ca să am curaj să omor, fiindcă nu mă gândeam la asta, ci pentru că așa făceam eu seara, de obicei. În fiecare seară beam, și uneori chiar o jumătate de chil de țuică. L-am omorât întâi pe Fekete, pentru că era la margine şi dormea mai uşor. M-am gândit că el ar putea să se trezească mai repede, şi de aceea i-am dat cu toporişca în cap. 

Judecător: Dar, dacă erai beat, cum ai ştiut să dai prima lovitură în cap? Asta înseamnă că erai conştient. 

Berilă n-a răspuns. A continuat să descrie cum i-a ucis pe ceilalţi şi-apoi cum a venit Mandanis, pe care l-a legat cu o sârmă. „Mi-a dat cheile de la casa de bani şi, de teamă să nu se dezlege, m-am întors şi i-am dat două lovituri în cap, până când l-am omorât”. Mai departe, planul lui a eşuat, căci „până atunci, eu nu mai văzusem o casă de bani și din cauza asta, n-am putut s-o deschid pe cea a lui Mandanis”.

În încheiere, Berilă le-a spus juraților că speră să fie indulgenţi cu el: „Nici gând n-am avut să fac aceste crime. Eram tulburat de jumătatea de kilogram de drojdie, pe care am băut-o și nu știu ce am făcut. Când m-am trezit, era prea târziu”.

La proces, el a fost apărat de un avocat din oficiu. Acesta le-a amintit juraţilor că Berilă, orfan de tată, a fost nevoit să se descurce singur, de la o vârstă fragedă, și astfel, „fapta lui capătă o explicație: ea fiind urmare a indiferenței ce o manifestă societatea față de semenii noștri, care ar putea fi salvați la timp, dacă li s-ar întinde o mână de ajutor”. 

Mai departe, apărătorul a susţinut că Berilă a fost internat 7 luni la ospiciul de la Socola şi a cerut amânarea procesului „pentru ca acuzatul să fie examinat de medici, spre a se vedea dacă este în deplinătatea facultăților mintale”. Dar Berilă a protestat și a cerut să fie judecat „acum, fiindcă nu mai pot suporta regimul din închisoare, unde sunt ținut cu lanțuri de mâini și picioare”. 

Jurații au intrat în camera de deliberare, după care au adus verdictul: Berilă a fost găsit vinovat pentru toate cele 6 crime. A fost condamnat la muncă silnică pe viață, 1 leu despăgubiri civile pentru familiile celor ucişi și 1.200 de lei – cheltuieli de judecată. 

Criminalul a primit cu calm hotărârea, notau jurnaliştii prezenţi în sală. Iar la ora 19.30, procesul era terminat.

Berilă primește a doua condamnare la muncă silnică pe viaţă, pentru crima din Craiova

A urmat al treilea mare proces, în care Berilă era acuzat de uciderea geambaşului Dumitru Firică, din Craiova, căruia îi tăiase beregata cu un brici, în noaptea de 20/21 mai 1936. În timpul anchetei, el recunoscuse crima, susţinând că a comis-o împreună cu alţi trei complici: „Gheorghiu din Pitești, Lupescu din Craiova și Suliman din Târgu Jiu”. 

Dar la procesul care a avut loc pe 20 ianuarie 1940, a susţinut că a dat acea declarație doar „pentru a-i șantaja pe cei trei” şi că nici el n-are nicio legătură cu omorul de la Craiova, „pentru că pe vremea aceea, eram la închisoarea din Bârlad, pentru furturi de buzunar”. Acuzarea a dovedit însă, cu probe, că el minte şi că atunci se afla în Craiova, unde făcea un furt după altul. 

Iar pe 20 ianuarie 1940, Berilă a primit a doua condamnare la muncă silnică pe viață pentru omor cu jaf și încă 20 de ani de închisoare, pentru tentativă de omor, în cazul nevestei geambaşului. 

În ianuarie 1937, tribunalul din Brăila l-a mai condamnat pe Berilă, în dosarul furtului banilor de la brutarul Zervis, la 3 luni de închisoare. Iar în iunie 1937, tot pentru un furt, Berilă a primit încă 6 luni de închisoare corecțională, de la Judecătoria Craiova. Iar la aceste condamnări aveau să se adauge şi alte pedepse, la fel de mărunte, pentru alte furturi. 

A „mărturisit” uciderea unui copil, dar a fost prins imediat că minte, printr-un şiretlic

Însumând toate condamnările primite, Andrei Berilă ar fi trebuit să execute vreo 230 de ani de închisoare. Dar, potrivit Codului Penal de la 1936, el nu putea fi condamnat decât la munca silnică pe viaţă, maximum de pedeapsă pentru crimele de drept comun. Potrivit aceluiaşi Cod, în primii 2 ani de închisoare, condamnatul la muncă silnică era închis într-o celulă individuală şi doar în penitenciare anume destinate.

În noiembrie 1937, Berilă a fost dus la închisoarea Ocnele Mari, iar de acolo a fost transferat la Aiud. Ca să iasă din spatele gratiilor şi să se plimbe, dar şi ca să-şi bată joc de poliţia care-i pusese capac, el a început să susţină că a comis crime de care nici măcar nu avea habar. Afla informaţii de la ceilalţi deţinuţi şi, folosind crâmpeie de adevăr, făcea autodenunţuri, reuşind astfel să devină suspect în dosare.

Mai întâi, el a spus că este autorul unei crime nerezolvate din 1934. Atunci, un băieţel de 10 ani a fost găsit înjunghiat cu cuţitul, într-o casă de pe str. Alexandru cel Bun din Galaţi. Din locuinţă fuseseră furaţi 13.000 de lei. Poliţia a stabilit că acel criminal intrase pe fereastră, cu scopul de a jefui şi, fiind simţit de copilul care a început să ţipe, l-a ucis. 

Ca să verifice dacă Berilă spune adevărul, poliţiştii au mers cu el la reconstituirea faptei, dar au recurs la o stratagemă: au scos toate numerele de la case de pe str. Alexandru cel Bun şi l-au dus pe Berilă acolo, pe un drum ocolitor. Iar el, oricât s-a chinuit, n-a mai fost în stare să indice locuința unde spunea că omorâse un copil în urmă cu 3 ani. 

S-a bănuit atunci că Berilă fusese pus de un alt deţinut să ia fapta asupra lui, contra sumei de 10.000 de lei. Plătitorul fusese recent arestat, pentru un furt comis în aceeaşi casă de pe str. Alexandru cel Bun şi cu acelaşi modus operandi ca în 1934. 

Alte trei crime asumate: polonezul, paznicul şi bărbatul îngropat în pivniţa cu vinuri

În toamna anului 1938, Berilă a mai „mărturisit” încă trei crime. Una din victime fusese îngropată sub duşumeaua casei unui complice. În toamna lui 1935, povestea el, se plimba împreună cu acel prieten prin gara Brăila. A zărit un bărbat care se îndrepta spre magazia de bagaje, l-a acostat și a aflat că aceasta e polonez şi că merge la București. „Ce coincidență, și eu tot la București mă duc, dar mâine-dimineață! Rămâi cu noi şi mergem împreună”, i-ar fi zis Berilă. 

În seara aceea, l-au dus la o cârciumă, l-au plimbat pe Dunăre, iar apoi i-au propus să înnopteze cu ei, într-o casă de pe str. Galați. Acolo, Berilă l-a ucis pe musafir, cu o lovitură de topor în cap. Apoi, au desfăcut duşumeaua, au săpat o groapă și-au ascuns cadavrul. 

În buzunarul victimei, cei doi au găsit 40.000 de lei și mai multe monede de argint. A doua zi, au mers la gară şi au ridicat bagajul polonezului, însă nu era nimic de valoare înăuntru.

Poliţia a făcut verificări și a constatat că, în acea perioadă, în România nu fusese reclamată dispariţia niciunui polonez. Ba mai mult, sub duşumeaua casei indicate de Berilă nu era nici urmă de cadavru.

A treia crimă asumată de Berilă ar fi fost comisă în februarie 1936, când un bărbat de 68 de ani, fost paznic al depozitelor de cărbuni de la docurile din Brăila, a fost ucis cu lovituri de topor şi aruncat în Dunăre. Berilă susţinea că el l-a ucis, după ce a aflat că acesta avea la el 80.000 de lei. Dar n-a găsit decât vreo 7.000 de lei. 

A patra crimă spunea că a făcut-o „între anii 1928 și 1929, pe șoseaua Ștefan cel Mare din Bucureşti”, când a omorât un bărbat şi i-a îngropat cadavrul în pivnița unui depozit de vinuri. În aceste ultime două cazuri, niciuna dintre probele ce existau deja în dosare n-a susţinut versiunea lui Berilă.

Fratele mai mic a venit să-l vadă, la reconstituirea uciderii unui cârciumar din Bucureşti

Tot în toamna anului 1938, Berilă a prezentat o versiune mai elaborată pentru a cincea crimă. A povestit că, în urmă cu trei ani, în urma unui pont primit de la cârciumarul Bucur din șos. Ștefan cel Mare (Bucureşti), el şi prietenul său, Ion Burcioiu, camionagiu de profesie, l-au ucis pe cârciumarul Dumitru Iordăchescu, zis Ciupitu, din șos. Pantelimon.

Acel bărbat fusese omorât, într-adevăr, pe 3 octombrie 1935, cu mai multe lovituri de topor. Iar crima era cu AN. Ancheta a fost redeschisă, iar Berilă a fost adus, sub pază, la Bucureşti. Identificat rapid, cârciumarul Bucur a spus că n-are niciun amestec în această afacere şi, confruntat cu Berilă, a negat că îl cunoaște. 

Berilă i-a declarat judecătorului de instrucţie că, după ce l-au omorât pe Ciupitu, el şi Burcioiu au spart cu toporul casa de bani, de unde au furat 80.000 de lei, 60 de lingurițe din argint și mai multe monede vechi din aur, iar apoi s-au dus la cârciuma lui Bucur, ca să împartă prada. Drept plată pentru pont, i-au lăsat acestuia linguriţele din argint şi i-au vândut şi „napoleonii”, cu mai puţin de jumătate din preţul real. 

La percheziţia făcută acasă la Bucur s-au găsit 6 linguriţe din argint, iar suspectul a declarat că ele fuseseră primite zestre de soţia lui.

Reconstituirea crimei fusese programată pentru ziua de 25 noiembrie 1938. Pe șoseaua Pantelimon, lângă casa cârciumarului ucis se adunaseră oamenii ca la urs, veniţi să-l vadă pe „banditul Berilă” în carne şi oase. Printre curioşi, cei de la ziarul „Timpul” l-au reperat şi pe fratele mai mic al criminalului, „un covrigar tânăr, să tot aibe 20 ani, care semăna leit cu Berilă”. După ce a demonstrat cu actul de identitate relaţia de rudenie, fratele a mărturisit că nu se mai întâlnise cu Andrei de șapte ani și că voia şi el să vadă cum arată.

Dar aşteptarea lui a fost zadarnică. Căci judecătorul de instrucţie a anulat reconstituirea, considerând-o inutilă: Berilă se bâlbâia când era pus să descrie topografia locului, iar în legătură cu „napoleonii” minţise de îngheţau apele, căci probele din dosar arătau că adevăraţii asasini ai lui Ciupitu n-au reuşit să spargă casa de bani, care era din fier. Ea a fost găsită intactă, iar înăuntru erau bani şi titluri, în valoare de 36.000 de lei.

Înainte de a fi trimis înapoi la Penitenciarul Aiud, Berilă a dat un interviu pentru ziarul „România”, în care explica şi de ce este atât de parcimonios cu informaţiile în denunţurile sale: „Eu le vând pontul. Să poftească domnii poliţişti şi judecători să afle adevărul, aşa după cum l-au descoperit când era vorba de crimele mele”.

Evadarea din 1940, când a mers pe acoperişul trenului şi a fost prins de un şurub

După ce a epuizat toate poveştile ce-i asigurau biletul de plimbare între puşcării, Berilă a început să-şi organizeze minivacanţe, devenind specialist în evadări. Avea antecedentele din 1936, când o dată scăpase din Palatul de Justiţie din Craiova, iar a doua oară, fugise de sub pază la Brăila, imediat după ce-a fost arestat. 

În noaptea de 18/19 noiembrie 1940, Berilă a evadat pentru a treia oară. Era la câteva zile după marele cutremur (7,4 grade pe scara Richter) ce năruise închisoarea Doftana și se făcea transferul deţinuţilor între penitenciare. Berilă urma să ajungă din Aiud la Arad cu vagonul-dubă ce a făcut un ocol prin Piteşti, ca să adune toţi puşcăriaşii. Ulterior, el a povestit cum a evadat, pentru ziarul „Timpul”. 

Erau vreo 30 de deţinuţi, păziţi de trei gardieni. În gara Piteşti au fost daţi jos din tren, iar la un moment dat, spunea Berilă, „Petre Priscovici, condamnat şi el la muncă silnică pe viaţă, şi un alt deţinut, condamnat la 2 ani de închisoare, s-au strecurat printre cei de pe peron. Aveau haine vărgate şi fiare la mâini şi la picioare, dar oamenii nu s-au speriat, fiindcă în urma lor venea grupul de deţinuţi. Mi-am dat seama ce vor să facă, şi atunci când am văzut că evadează un condamnat la 2 ani, cum era să rămân eu? Mi-era necaz. Cum să fugă înaintea mea un condamnat la 2 ani?!”, se mira Berilă.

S-a strecurat şi el din grup şi, împreună cu cei doi, a luat-o printre vagoane, până a ajuns la un gard din spatele gării. Când să-l sară, i-a văzut un ceferist care atunci i-a lăsat în pace, dar apoi a anunţat autorităţile. Cei trei au reuşit să ajungă pe malul Argeşului, unde, „cu pietre, am reuşit să rupem lanţurile. Apoi ne-am strecurat departe de gară, spre depou, şi când am văzut că pleacă un tren, ne-am urcat pe acoperişul unui vagon”, povestea Berilă. 

Trenul nu fusese ales întâmplător, căci mergea spre Craiova. Berilă spunea că au rămas pe acoperiş unde, fiind noiembrie, şi ei doar în zeghe, li s-a făcut frig. „Am făcut un plan, să facem rost de haine. Unul dintre noi a furat căciula unui ţăran care stătea pe scara vagonului, el a urcat pe acoperiş, ca să-şi ia căciula, dar acolo l-am dezbrăcat i-am luat şi banii, 2.000 de lei. Apoi l-am ţinut la marginea acoperişului, ameninţându-l că-l zvârlim jos, dacă face scandal”.

La ora 4.30, când trenul a ajuns în Slatina, cei trei evadaţi au coborât de pe acoperiş şi au luat-o la fugă. Numai că bărbatul jefuit, rămas gol puşcă pe vagon, a dat imediat alarma, strigând cât îl ţineau puterile: „Berilă! M-a jefuit Berilă! Prindeți-l!”. Poliția gării și câțiva bărbaţi curajoși au alergat în urmărirea evadaţilor. Tovarăşii lui Berilă, mai iuţi de picior, au reușit să dispară, însă el a avut ghinion: nu reușise să-și taie complet lanțul de la picioare, iar una dintre zale s-a agăţat de un şurub de la șinele de tren și, până când să se elibereze din cursă, a fost înconjurat de poliție.

Ziarele scriau că, după ce a ajuns la Aiud, Berilă a fost supus unui regim sever: 3 luni a stat pe întuneric şi a fost hrănit doar cu pâine şi apă, de două ori pe săptămână. 

În 1944, Berilă a fugit din închisoare, de teamă să nu-l ia nemţii prizonier de război 

Dar regimul drastic nu l-a descurajat pe Berilă. Pe 8 septembrie 1944, el a evadat din nou din închisoarea Aiud, numai că, de data aceasta, s-a bucurat de libertate nu doar câteva ore, ci… un an şi patru luni.

Poliţia a primit informaţii că Berilă se ascunde în Craiova, la Bariera Crucea de Piatră, în casa unui fost tovarăş de închisoare. Pe 4 ianuarie 1946, poliţişti au mers să verifice acea locuinţă, dar Berilă era plecat la cârciumă. A fost ridicat de pe stradă şi s-a predat fără să se opună. 

La interogatoriu, el a susţinut că n-a evadat, ci că a plecat, la fel ca și ceilalţi, pentru că linia frontului se apropia, iar conducerea închisorii Aiud şi gardienii s-au autoevacuat, lăsând miile de deţinuţi în voia sorţii. „Am plecat şi eu, de teamă să nu fiu luat prizonier de nemți”, a explicat el.

El susţinea că era în Craiova de numai câteva zile şi că, de la plecarea din penitenciar, trăise doar din „comerțul pe picior”, adică fusese vânzător ambulant. 

Se cuminţise criminalul, după opt ani de închisoare? Puţin probabil. Poliţiştii au descoperit o singură dovadă că el a minţit: o spargere pe care o dăduse, împreună cu fostul tovarăş de închisoare, la o farmacie din Turnu Severin. De acolo, cei doi au furat medicamente pe care apoi le-au vândut unui alt farmacist din localitate. 

Îmbătarea paznicului, pentru o nouă evadare, şi legenda morţii lui Berilă „la ocnă” 

Pe 19 octombrie 1947, Andrei Berilă a evadat din nou. De această dată, de la Craiova, unde fusese adus pentru a fi anchetat în dosarul furtului de medicamente. În acea zi, gardianul penitenciarului, scrie ziarul „Universul”, îl aducea la Parchet „pentru a 12-a oară”, iar pe drum, cei doi „au intrat într-o cârciumă, unde Berilă l-a îmbătat tun pe păzitor, care a adormit”, iar el s-a făcut nevăzut. 

După numai două zile, a fost recunoscut şi arestat de către poliţiştii din Râmnicu Vâlcea. Apoi, a fost trimis la Bucureşti. Şi, înainte de a fi urcat în dubă, un jurnalist l-a întrebat „ai de gând să mai evadezi?” „O să vedeţi”, a răspuns Berilă. „Eu când fug, nu mă gândesc dinainte”.

E ultimul semn pe care Berilă l-a lăsat posterităţii. De atunci, n-a mai apărut nicio veste despre el. Niciun articol în ziarele din Republica Populară Română. După decembrie 1989, jurnaliştii care i-au redescoperit povestea au scris că Berilă ar fi murit „la ocnă, din cauza condiţiilor grele de muncă”, în 1947, în 1953 sau în 1957. Nu este însă citată nicio sursă a acestor informaţii.

Mai mult, pe lista celor decedaţi, în perioada 1945-1965, în Penitenciarul Aiud, acolo unde Andrei Berilă îşi ispăşea pedeapsa, nu se regăseşte numele lui, deşi există alţi MSV-işti condamnaţi pentru omor, ba chiar şi-un consătean din Bărăștii de Cepturi.

Decretul care l-ar fi putut scoate pe Berilă din închisoare, înainte de vreme 

Ce s-ar fi putut întâmpla cu Berilă? Şi atunci, ca şi acum, munca silnică/închisoarea pe viaţă nu însemna până la sfârşitul zilelor celui condamnat. Codul Penal din 1936, dar și cel din 1948 prevedeau că cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă pot obţine liberarea condiţionată după executarea a 20 de ani din pedeapsă, „dând temeinice speranţe de îndreptare prin îndemn la muncă şi bună purtare”.

Berilă ştia asta. Şi mai ştia că, oricâte evadări ar avea şi orice alte fapte ar mai comite, nu putea primi vreun spor de pedeapsă. De altfel, pe hârtie, el primise două condamnări la muncă silnică pe viaţă, pentru omor, plus încă vreo 50 de ani de închisoare, pentru alte infracţiuni. Asta înseamnă 250 de ani de detenție, însă doar în teorie. Căci în realitate, Berilă rămăsese cu o singură condamnare la muncă silnică pe viaţă, dar şi cu speranţa că va fi liberat condiţionat în 1956.

Fireşte, el nu dăduse „temeinice speranţe de îndreptare”, dar noul regimul comunist instaurat cu tancurile sovietice nu mai avea nevoie de ele, ci de locuri libere în puşcării, pentru deţinuţii politic. Astfel, în acea perioadă, au fost emise mai multe decrete pentru graţierea unor pedepse şi amnistierea unor infracţiuni. 

De pildă, decretul 421 din septembrie 1955 prevedea că „pedeapsa pentru munca silnică pe viaţă va fi socotită 25 de ani”. Iar în acest caz, condamnatul putea obţine liberarea condiţionată după executarea a 3/4 din pedeapsă, fracţie pe care Berilă o împlinise deja, din iulie 1955. Dacă acest decret l-a pus în libertate, el avea atunci doar 45 de ani şi toate vieţile înainte.

Bibliografie: Colecţia ziarelor „Timpul”, „Universul”, „Adevărul”, „Lupta”, „România”, „Dimineaţa”, „Credinţa”, „Capitala”, „Ordinea”, „Tempo!”, „Gazeta”, „Seara”, „Ultima oră” şi Monitorul Oficial din perioada 1936-1947, de pe Arcanum Newspapers