Bucura Dumbravă, vârful cu nume de fată din Munţii Bucegi. Cum a ajuns să fie botezat în cinstea unei străine, dar care a iubit enorm România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De obicei, numele de locuri de prin munţii noştri vin din basme sau din legende. Nu e şi cazul vârfului Bucura, al doilea ca înălțime din Bucegi. El a fost botezat după numele unei femei care, deși nu era româncă, a iubit munții României mai mult decât orice pe lume: scriitoarea Bucura Dumbravă.
Cuprins:
Vârful Bucura are 2.503 metri, iar vecinul său, Vârful Omu, aflat la o aruncătură de băţ depărtare, măsoară 2.514 metri, dacă punem la socoteală şi bolovanul sub care se adăposteşte cabana.
Františky Jozefíny Szekuliszovej devine Fanny Seculici
Bucura Dumbravă s-a născut pe 28 decembrie 1868 ca Františky Jozefíny Szekuliszovej, fiica lui Július Bernhard Szekulis şi a Louisei, ne spune Luiza Munteanu, profesoară la Universitatea Spiru Haret, într-o lucrare bine documentată despre originile eroinei noastre.
Locul naşterii, oraşul Pressburg din Imperiul Austro-Ungar, adică Bratislava de astăzi.
Numele, data şi locul naşterii îi sunt confirmate Luizei Munteanu prin certificatul de naştere primit de la Arhivele Statului din Slovacia. Familia Szekulis părăseşte Pressburg şi se stabileşte la Bucureşti, iar Františky, care avea 5 ani la sosirea în România, devine Fanny. Fanny Seculici.
Despre Fanny, în Jurnalul fericirii lui Steinhardt
În “Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt o pomeneşte în două rânduri şi scrie că “fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carol la ’66”. În 1866, când a venit în România pentru a fi încoronat rege, Carol a parcurs o parte din traseu cu trenul, de la Baziaş până la Turnu Severin s-a deplasat cu vaporul, iar de la Severin la Bucureşti - cu trăsura.
Tot Steinhardt nota despre ea: “Bucura Dumbravă era preudonimul lui Fanny Seculici, doamnă de onoare a reginei Elisabeta”. Mircea Hortopan, director de patrimoniu al Muzeului Peleş, confirmă faptul că Fanny a fost o apropiată a reginei Elisabeta:
“Într-adevăr, Fanny Seculici făcea parte din anturajul reginei, care o îndrăgea foarte mult, alături de alţi tineri pe care regina îi cultiva şi îi sprijinea, precum Cella Delavrancea sau George Enescu. Chiar de curând, cu prilejul unei licitaţii, am remarcat o fotografie în care Fanny Seculici apare alături de regina Elisabeta, însă nu i-a fost domnişoară de onoare. Doamnele de onoare erau femei în vârstă, iar numele lor sunt cunoscute”.
Străina cu ”o intensă şi sinceră dragoste de ţară şi de poporul românesc”
Unele surse afirmă ca între tatăl lui Fanny Seculici şi regele Carol I exista o legătură de prietenie cimentată înainte de venirea monarhului pe tronul ţării, ceea ce explică apariţia lui Fanny în anturajul reginei.
Fire curioasă şi răzbătătoare, Fanny învaţă rapid limba română. Poate astfel să priceapă istoria, folclorul și obiceiurile ţării sale de adopţie. Era avangardistă și avea preocupări deloc specifice femeii la sfârşit de secol XIX, început de secol XX.
Scrie proză şi poezie, atât în germană, cât şi în română, învaţă franceza şi engleza, pătrunde în tainele masoneriei, citeşte filozofie şi începe să descopere potecile munţilor. Se numără printre foarte puţinele femei-scriitor care existau la vremea aceea în lume. Preocupările sale, întrucâtva neobişnuite pentru societatea de atunci, precum şi prezența la diverse evenimente organizate de regina Elisabeta, o aduc în atenţia unor personalităţi. Scriitorii Emanoil Bucuţa, Gala Galaction şi Nestor Urechia, geograful Mihai Haret, nepot al lui Spiru Haret, sculptorul Jalea, o admiră şi încep să o cultive. Mihai Haret constata la ea “o intensă şi sinceră dragoste de ţară şi de poporul românesc” şi o numea ”o fiinţă superioară, cu un suflet ales”.
Fanny Seculici devine Bucura Dumbravă
Contactul cu folclorul şi cultura română o determină să scrie romanele “Pandurul” şi “Haiducul”, despre Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu. Cele două romane sunt scrise mai întâi în germană şi distribuite în spaţiul germanofon, iar apoi sunt traduse în limba română. Scenariul filmului “Iancu Jianu zapciu - Iancu Jianu haiduc”, regizat de Dinu Cocea în 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, are ca bază cartea “Haiducul”.
Criticul Ilarie Chendi se arăta uimit de modul strălucit în care Seculici scoate la iveală în aceste romane trăsăturile ţăranului român, cu “anticul şi neabătutul său drum în viaţă”. În 1905, împreună cu politicianul Vintilă Brătianu, înfiinţează societatea Chindia, al cărei scop era prezervarea portului naţional şi al cântecelor populare, precum şi popularizarea lor.
Petrecând multă vreme la Peleş, ia parte la drumeţii şi se îndrăgosteşte de munte. Literatura de călătorie o influenţează, la rândul său. Citeşte cu asiduitate din Odobescu, Vlahuţă, Hogaş sau Nicolae Iorga şi devine membră a societăţii Junimea. Adoptă pseudonimul Bucura Dumbravă, iar pentru “merite literare” avea să primească medalia Bene Merenti clasa I, instituită de regele Carol I în 1876 şi acordată pentru merite în cultură.
Prima femeie la Vârful Omu
Nici în ziua de astăzi o drumeţie până la Vârful Omu nu e chiar floare la ureche. Acum 120 de ani însă, lucrurile erau şi mai complicate. Poteci erau puţine sau deloc. Marcaje, nici atât. În funcţie de locul din care plecai pe traseu puteai fi nevoit să străbaţi codrul des. Salvamont nu exista, cabanele abia începuseră să apară, în special prin grija SKV - Siebenbürgischer Karpathenverein (Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor), prognoze meteo - ioc, drept pentru care o drumeţie până la 2.500 de metri altitudine însemna o întreprindere aventuroasă, dacă nu chiar periculoasă. Mai ales pentru o femeie!
Bucura Dumbravă urcă la Omu undeva după 1900, alături de prietenii săi Mihai Haret şi Nestor Urechia, pe care îl poreclise “Marele urs”.
La vremea aceea, la Vârful Omu exista un adăpost ridicat de SKV. Abia în 1927, după moartea Bucurei Dumbravă, Mihai Haret a deschis acolo prima cabană în adevăratul sens al cuvântului. Un alt drumeţ alături de care Fanny Seculici a bătut cărările Bucegilor a fost Take Ionescu, fost prim-ministru al României. Mare iubitor de drumeţii montane, Take Ionescu a finanţat din fonduri proprii drumul care pleacă din punctul cunoscut sub denumirea de Pichetul Roşu şi merge până la cabana Mălăeşti. Take Ionescu se odihneşte la poalele Bucegilor, în Mănăstirea Sinaia.
Biblia drumeţilor
În 1920, Bucura scrie prima sa carte direct în limba română. Se numeşte “Cartea munţilor”şi este concepută, în mod evident, sub imperiul drumeţiilor făcute în munţi.
Academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius numeşte “Cartea munţilor” “un adevărat vedemecum al drumeţiilor”, adică un fel de Biblie a călătorilor prin munţi, în care scrie despre contemplarea munţilor, dă sfaturi care azi s-ar încadra la protecţia mediului şi îi învaţă pe cititori ce să facă şi ce nu atunci când pleacă pe munte.
Parcă mereu fără astâmpăr, tot în 1920, Bucura pune bazele asociaţiei Hanul Drumeţilor, un proiect montan pe care îl avea în minte încă din 1918. În 1926, la iniţiativa lui Mihai Haret, “Hanul drumeţilor” avea să se transforme în Turing Clubul României - T.C.R. Termenul “drumeţ” de atunci este echivalentul termenului “turist” de astăzi.
În 1930, T.C.R. avea 15 cabane şi 3.500 de membri, iar scopul declarat de la înfiinţare era “să facă cât mai mulți adepţi, pentru ca prin contribuţia lor bănească să se poată realiza unul dintre ţelurile asociaţiei, acela de a construi cabane de adăpost în munţi şi marcaje de drumuri, să convingă tineretul să iasă la aer, să facă excursii pentru a-şi primeni plămânii, să părăsească cafenelele şi cârciumile îmbâcsite de aer viciat şi de fum de tutun”.
Pe vremea aceea, având în vedere sălbăticia locurilor, drumeţiile se făceau inclusiv cu călăuze care veneau cu cai pentru transportul bagajelor. O călăuză vestită era Gheorghe Ion Marin Văsâi, zis Cârnu, din satul Secăria de pe Valea Doftanei, solicitat adesea de drumeţi, caracterizat de Bucura drept “un om cinstit, devotat, inteligent, care respectă, iubeşte şi înţelege muntele”. De altfel, Bucura se conducea după principiile enunţate de cărturarul şi omul de stat Iordache Golescu (1768-1848), fratele lui Dinicu Golescu, pe care îl citise: “Umbletul pe jos, cel mai frumos, cel mai sănătos, cel mai cu folos, că toate le vezi, toate le cercetezi, toate le priveşti mai de aproape, ceea ce îţi aduce dulce plăcere şi cea mai bună sănătate”.
Călătoria în India şi moartea
După Primul Război Mondial, Bucura Dumbravă e acaparată de filosofia indiană, care pur şi simplu o cucereşte. Începe să creadă cu tărie în reîncarnare şi înfiinţează cercul de teosofie Frăţia.
Teosofia este o doctrină care declară înţelepciunea divină drept obiect al cunoaşterii umane. Adepţii teosofiei cred că întreaga cunoaştere a lui Dumnezeu este revelată din natură, iar omul se transformă şi se poate uni cu Divinitatea. Soarbe scrierile lui Jiddu Krishnamurti (1895-1986), un tânăr filosof indian văzut de adepţi drept un fel de Mesia, iar în 1925 pleacă în India, ca să ia parte la Congresul Societăţii Teosofice, organizat în suburbia Adyar a oraşului Madras, şi să-l cunoască personal pe Krishnamurti. În ianuarie 1926, pe drumul de întoarcere în ţară se îmbolnăveşte, iar medicul vasului cu care călătorea decide debarcarea ei în Egipt, la Port Said.
Este internată la British Hospital, unde se stinge pe 26 ianuarie 1926. Informaţiile despre moartea sa, care ajung în ţară, sunt contradictorii. Toată lumea e de acord că decesul i-a fost provocat de o boală infecţioasă, însă unii afirmă că a fost ciumă bubonică, alţii vorbesc despre malarie. În 1925, fuseseră înregistrate câteva zeci de cazuri de ciumă la Madras, iar malaria, la rândul ei, îi afecta frecvent mai ales pe europenii neobişnuiti cu specificul Indiei.
Gala Galaction nota după moartea Bucurei: “Fără să se ştie dacă era vorba de o boală contagioasă sau de ultima dorinţă a Bucurei Dumbravă, rămăşiţele sale pământeşti au fost incinerate şi cenuşa urma să se întoarcă în ţară într-o urnă egipteană”.
Botezul
După moartea sa, prietenii rămaşi în urmă s-au gândit că la cât a iubit munţii României, Bucura Dumbravă nu poate fi despărţită de ei nici în nefiinţă.
Iniţial, vârful care azi îi poartă numele se chema Vârful Ocolit. Când au botezat vârful cu numele său nu ştim exact, însă “Mihai Haret este cel care introduce pentru prima dată denumirea de Vârful Bucura Dumbravă pe o hartă a Bucegilor întocmită de Radu Ţiţeica”, spune Mircea Săndulescu, de la “România Pitorească”.
Ziaristul Mihai Ogrinji, om care a reeditat inclusiv “Cartea munţilor”, avansează un nume: “Scriitorul Emanoil Bucuţa, el a avut ideea ca vârful să capete numele de Bucura Dumbravă. În orice caz, apelativul apare în documente şi pe hărţi începând cu anii ’30”. Ani mai târziu, la o reeditare a “Cărţii munţilor”, Emanoil Bucuţa scria în prefaţă: “Pentru toţi câţi iau acuma drumul munţilor (...) un nume trebuie să fie amintit. E numele cuiva care a bătut înaintea noastră aceleaşi poteci şi care, cu o mică silinţă a închipuirii, poate fi deosebit într’o făptură de abur, cum ne premerge şi astăzi fără să se întoarcă la noi, cu faţa la înălţimi. Iubise prea mult munţii noştri ca să poată să se simtă în altă parte mai bine, după ce a trebuit să plece năprasnic de pe pământ. E vorba de scriitoarea Bucura Dumbravă. Cartea ei se cheamă “Cartea Munţilor”. Ea ne-a rămas astfel în chip de călăuză ideală şi cei cari nu şi-o pot reîmprospăta din amintire sau din zvon, au aceste pagini pline de izvoare, de stâne şi de stele. (...) «Cartea munţilor» nu trebuie uitată. Mulţi oameni şi multe locuri trăiesc în ea. E ca o zare de ideal, foarte înaltă şi foarte albă, pusă vieţii noastre. Să ne plecăm din nou peste paginile ei de argint şi de safir”.
Cu toate că în timpul vieţii a fost acceptată şi apreciată ca scriitoare, după 1945 numele Bucurei Dumbravă nu s-a regăsit în galeria scriitorilor români, nici măcar în literatura de călătorie, deşi este o întemeietoare a turismului montan din România. Conexiunile ei cu monarhia, preocupările legate de masonerie şi teosofie au aşezat-o din start în afara lumii noi pe care o proiecta noua orânduire.
