CAMERA ASCUNSĂ. Cum s-au schimbat lucrurile în spitalul din România unde acum o lună o tânără de 24 de ani năștea pe asfalt
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un reporter Libertatea a mers la Spitalul Municipal din Urziceni, prezentându-se drept pacient. Ce a găsit merită reflectat pe larg. Există și măsuri în medicina noastră care schimbă lucrurile și duc la medici în stare de veghe și personal omenos: „Vi s-a făcut dor de noi?”.
Cuprins:
A trecut mai bine de o lună de când o femeie de 24 de ani dădea naștere unui copil nu în spital, ci lângă intrarea în Spitalul Municipal Urziceni, pe pavaj.
<strong>În aceeași zi, pe aceeași linie medicală de gardă, un bărbat de 32 de ani era trimis acasă, după ce asistenta care l-a consultat a stabilit că nu are nimic grav. Bărbatul, care se plângea de dureri puternice în piept, a decedat câteva ore mai târziu, în brațele soției. </strong>
Rudele celor doi pacienți au afirmat că aceștia au așteptat în zadar să fie consultați de medicul de gardă, iar personalul medical s-a purtat urât cu ei.
În urma acestor evenimente, spitalul din Urziceni a făcut obiectul unor controale de la Ministerul Sănătății și de la DSP Ialomița. Pe 23 august, Primăria Urziceni a anunțat demiterea conducerii și numirea unui nou manager la spitalul din subordinea sa, în persoana medicului chirurg Marian Toneanu.
Timp de așteptare sub 10 minute
În miez de noapte, la UPU de la Municipalul din Urziceni e lumină la ferestre. E lumină și pe holuri. Un paznic și un brancardier stau afară, la o țigară, lângă intrare. Ne întreabă unde avem nevoie: la chirurgie sau la interne? La interne. Pentru o durere în piept. „Pe holul mare, prima pe stânga”.
Scaunele din sala de așteptare, din inox, lucesc a nou. Dintr-un salon, se aude piuitul aparatelor de monitorizare a funcțiilor vitale. Pacientul, un bătrân de 89 de ani, geme și șoptește ceva în urechea fiicei sale. Nu mai suportă sonda. O asistentă îl sfătuiește să se liniștească. „Nu te mai gândi, așa e un pic, la început, și pe urmă trece”.
Ușa pe care scrie Ginecologie e închisă. Dar din alte camere se aud suspine și voci. Nu mai e nimeni pe scaunele de la camera de gardă. O femeie în halat plușat și cu batic pe cap iese pe hol, să vorbească la telefon cu soțul. După cum se foiește cu ochii la ea, bodyguardul ar trage cu urechea, dar discuția se poartă în romani.
În mai puțin de zece minute de când am intrat, mă preia o asistentă, mă invită în cabinetul medicului de gardă de la Interne. În ciuda dotărilor vizibil demodate, cabinetul e ordonat și curat ca o farmacie.
Gestul doctoriței Moisii
Durerile în piept, cu care sunt obișnuiți fumătorii, pot fi semn de ceva grav. Asistenta în halat înflorat ia cardul de sănătate, CNP-ul și completează fișa. Apoi așterne un prosop de unică folosință pe masa de consultații. Primul lucru: tensiunea, care e normală. Pulsul, nivelul oxigenului, la fel. Apoi ECG-ul, electrocardiograma, cu gelul pe torace și cleștii aferenți.
Doctorița, care, conform graficului de gărzi al spitalului, se numește Livioara Moisii, se asigură că prin geamul deschis al cabinetului nu pândește nimeni. Împinge totuși geamul puțin, să protejeze intimitatea pacientului. Micile gesturi din care se formează încrederea.
Graficul ECG este, de asemenea, normal. Medicul cere detalii despre eventuale alte afecțiuni, despre când a început durerea și dacă s-a ameliorat. Insistă, pe lângă pacientă, să verifice dacă nu cumva e vreun dop de sânge pe artere: „Și o hemoleucogramă, să fim siguri!”.
Este legitim „jurnalismul sub acoperire”?
Ideea Libertatea de a vedea ce se întâmplă la spitalul din Urziceni a fost prinsă între două realități. Prima e că jurnaliștii au ca regulă să se recomande. Pentru ca oamenii să știe că stau de vorbă cu presa și, prin jurnaliști, cu alți oameni.
Pe de altă parte, dacă anunțam reportajul sau ne declinam identitatea la intrarea în spital putea apărea „efectul de vizită al presei”. În unele cazuri, lumea se pregătește, nu știi exact cum se poartă când vine presa și cum se poartă când presa nu e de față.
<strong>De aceea, redacția a cântărit între aceste două realități și am decis să ne prezentăm drept pacienți, ca să obținem o imagine cât mai aproape de felul în care un pacient e tratat la spitalul din Urziceni. </strong>
Următoarea problemă pe care, în mod onest, ți-o pui ca ziarist este: dar faptul că ducându-te ca pacient nu iei locul unui eventual pacient, real, care are nevoie de îngrijire. Am fost noaptea, când nu erau multe cereri, și am avut grijă să nu fie un moment în care personalul să fie supraocupat. Am considerat că e de interes public ca oamenii să știe dacă lucrurile s-au schimbat la Spitalul din Urziceni, folosind camera ascunsă.
Ce înseamnă un Coccolino
Analizele continuă. Asistenta îmi strânge brațul cu un cordon albastru, găsește vena din prima și umple fiolele pentru analize. Apoi îmi dă o bucată de vată cu spirt să țin în dreptul înțepăturii și un șervet de hârtie, să șterg gelul de la ECG.
Apoi se așază iar la birou, să completeze hârtii. O sună pe o colegă din alt compartiment al spitalului, să o anunțe că îi trimite un pacient, pe bătrânul de 89 de ani. „Dar să știi că vine cu un Coccolino. Fiica lui vrea să stea cu el în spital și se internează și ea”.
Bătrânul și alaiul lui
Doctorița îmi spune că rezultatul analizelor de sânge vine în 15 minute. Cer voie să ies pe sală, să aștept. „Să închideți, vă rog, ușa, că se face curent!”, mă roagă ea. Pe hol, femeia cu halat nu mai vorbește la telefon, se uită în jur. Unul dintre paznicii de la poartă a venit și el în spital, să ia ceva de la automatul de răcoritoare și gustări. „Dacă nu merge nici de data asta, îl dărâm!”, glumește el, fără să fie însă în niciun fel brutal.
Într-un salon, o asistentă discută cu un pacient conectat la aparate: „Vi s-a făcut dor de noi? Că n-ați mai fost de mult”. Omul răspunde cu un râs amestecat cu tuse. Îngaimă ceva, cu voce joasă, gâtuită.
În planul doi, paznicul se întoarce victorios din lupta cu mașina, ținând o cafea în mână și un croissant cu cremă sub braț.
Bătrânul e urcat într-un scaun rulant și e condus de asistente și doctorița de gardă spre secția unde va fi internat. E palid, cu dungi de oboseală pe față, cu brațele pline de urme vinete, de la perfuzii, dar ochii lui se bucură vizibil de orice chip de om întâlnit în jur. Criza a trecut. Fiica lui, o femeie grizonantă, urmează alaiul, cărând clasicele bagaje de spital, niște haine și obiecte de igienă personală.
„Ia să vă ascult și plămânii!”
O asistentă aduce, făcute sul, așternuturi pentru paturile celor doi internați. Bodyguardul mai vârstnic, de la intrarea în spital, se uită din afară la ce întâmplă în saloane. Parcă ar vrea să intervină, să ajute, dar nu depinde de el. Așa că rămâne așa, gură-cască, privind la aparatele care țiuie. Bodyguardul mai tânăr se oferă să meargă la cumpărături și îi întreabă pe ceilalți dacă vor ceva. „O fructă!”, solicită o asistentă, în trecere. „Ce fel de fructă? Lămâi, piersici?”, „Nu piersici, măr, banane, ceva”, adaugă femeia, din mers.
Personalul medical și ajutoarele sale, toți sunt în picioare. Evită scaunele și se mișcă încolo și încoace, să alunge somnul. E trecut de unu noaptea. Rezultatele analizelor de sânge, din nou, nu arată nimic în neregulă.
Doctorița le mai parcurge din priviri o dată și întreabă dacă tușesc dimineața. Tuse tabagică? Nu tușesc.
Fața doctoriței se luminează, își scoate stetoscopul de la gât: „Ia să vă ascult și plămânii!”. Ascultă plămânii din toate părțile, mă pune să respir când profund, când normal. Nimic în neregulă.
„Dar ar trebui să mai răriți țigările. Aveam și eu dureri în piept, când fumam”, mărturisește medicul. Îmi întinde cardul de sănătate și foile cu rezultatele analizelor. „Asta e tot, mai răriți-le!”.
Nu era nimic grav, dar putea fi. Și, în cazul meu, medicul a fost prezent la consultație.
<strong>În jur de 40 de minute a durat vizita, cu tot cu examinare. Timpii de așteptare, mici. Tonul personalului a fost politicos, chiar colocvial pe alocuri. Iar oamenii aceia în halate de diferite culori care patrulau pe holuri păreau să fie acolo ca să aibă grijă de tine. </strong>
La ieșire, în curtea spitalului, pe bodyguardul cel tânăr îl aștepta un pechinez. Câinele început să latre și să fluture coada când l-a văzut pe bărbat, „Ce e, ce e, tati? Ți-am adus bun, uite aici, bun”. Și bodyguardul a scos de sub braț croissantul smuls din ghearele automatului. Niciodată nu strică un paznic în plus, fie el și cu patru picioare. Niciodată nu strică un control medical în plus. După cazurile nefericite de acum o lună, acum se poate și la Urziceni.
durban22 05.09.2023, 10:08
De necrezut,cate se pot schimba intr-un spital, unde au murit doua persoane din pura neglijenta spitaliceasca !.Se poate si la noi DACA SE VREA !!.
Aura1 05.09.2023, 10:29
Sunt și întâmplări pozitive, ceea ce ne face fericiți și cu speranțe într-un viitor mai bun.
laurlaur2180 05.09.2023, 11:18
Nu o sa se schimbe nimic serios.
Vrajitoarea 05.09.2023, 11:31
Deci, se poate!
Andreeafunduc 05.09.2023, 11:47
Corect!