În Evul Mediu, mireasa era răpită de duşmani! Cum au apărut obiceiurile nupțiale și ce semnificau ele în trecut
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Trecerea miresei peste prag
Este de rău dacă tânăra nevastă se împiedică de pragul noii sale case ori păşeşte cu stângul! Această credinţă veche îi condamnă pe bărbaţi, şi în zilele noastre, să-şi înceapă viaţa în doi cărând în braţe, peste prag, dulcea povară. Şi dacă se împiedică ei? La această întrebare istoria nu oferă încă un răspuns...
Interzis la perle
Una din primele reguli impuse miresei este nu care cumva să se gândească să poarte perle - ca bijuterii sau montate pe rochie, pe coroniţă! Se crede, din cele mai vechi timpuri, că perlele înseamnă lacrimi. Şi nu lacrimi de bucurie, în faţa altarului, ci lacrimile de durere pe care le va vărsa mireasa în timpul căsniciei. Credinţa aceasta se leagă, se pare, de procesul anevoios prin care se formează perla în scoică.
Rochia albă
Este obligatoriu albă, fiindcă albul este considerat, încă din Antichitate, simbol al purităţii şi bucuriei.
Voalul miresei
În societatea romană şi, mai târziu, în Evul Mediu, ridicarea vălului de pe faţa miresei era dreptul exclusiv al mirelui şi simboliza autoritatea bărbatului în faţa femeii. O altă interpretare trimite spre tradiţia căsătoriilor aranjate între familii, fără ca tinerii să aibă ocazia să se cunoască înaintea nunţii. Mirele nu-şi vedea soaţa decât după ce-i ridica vălul de pe chip, iar atunci era deja prea târziu ca să mai dea înapoi, dacă nu-i plăcea consoarta...
Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru
Preluat şi la noi relativ recent, acest obicei nu este unul “made in SUA”, cum s-a crezut iniţial. Îşi are rădăcinile în Anglia secolului al XIX-lea, când şirul superstiţiilor a fost completat cu ideea că mireasa trebuie să poarte, la nuntă, un obiect vechi (cel mai des, o bijuterie), reprezentând legătura ei cu viaţa de tânără necăsătorită, un obiect nou (de regulă rochia albă), garanţie a succesului în noua sa viaţă, un obiect împrumutat - un accesoriu primit de la o altă mireasă, care are acum o viaţă fericită - şi un obiect albastru (un accesoriu discret), simbol al fidelităţii.
Marşul nupţial
Parte a muzicii de scenă compuse în 1842 de tânărul compozitor german Felix Mendelssohn pentru piesa “Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, marşul nupţial a devenit “obligatoriu” la celebrarea tuturor căsătoriilor. Ni se trage de la o... pasiune princiară: prinţesa Vicky, fiica reginei Victoria a Marii Britanii, era înnebunită după muzica celor mai în vogă compozitori ai vremii, Mendelssohn şi Richard Wagner. Aşa că a ales pentru nunta ei cu prinţul prusac Frederick William, în 1858, această piesă. “Moda regală” a fost urmată de toate miresele din Marea Britanie şi aşa s-a instaurat, încet-încet, în întreaga lume, tradiţia marşului nupţial.
Cavalerul şi domnişoara de onoare
Aceste două personaje erau, în Roma, impuse printr-o lege care cerea ca la orice nuntă să existe cel puţin zece martori. Tradiţia pare să aibă însă rădăcini mult mai vechi, în vremuri când miresele erau vânate - la propriu! -, adică luate cu forţa din familia lor. Mirele nu ar fi putut răzbi singur, aşa că avea nevoie de ajutoare de nădejde, nu doar pentru succesul operaţiunii, ci şi pentru a se păzi în timpul nunţii de atacul clanului care s-a trezit văduvit de-o fecioară...
Ţinutele domnişoarelor de onoare şi ale cavalerilor
Hainele acestora sunt, şi în zilele noastre, asortate coloristic cu ţinutele mirilor, datorită unui obicei perpetuat din Evul Mediu. Atunci, prietenii şi membrii familiilor mirilor se îmbrăcau la fel cu ginerele şi cu aleasa lui, pentru ca tinerii însurăţei să nu fie identificaţi de spiritele malefice care bântuie în momentele de început ale vieţii - naştere, botez, căsătorie.
Mireasa stă în stânga mirelui
În vremurile vechi, mireasa era întotdeauna potenţiala pradă a duşmanilor mirelui. Aşa că, pentru a o proteja, el o aşeza la stânga, asigurându-se că are mâna dreaptă liberă şi poate scoate, în orice moment, sabia din teacă.
Unirea mâinilor drepte
Mâna dreaptă simbolizează putere şi resurse. Unirea mâinilor drepte ale mirilor înseamnă, aşadar, că însurăţeii se pot baza unul pe celălalt, că-şi unesc resursele şi devin astfel mai puternici. Astfel, cele două vieţi sunt unite într-una singură.
Schimbarea verighetelor
Gestul emoţionant care consacră proaspătul cuplu provine din Egiptul antic. Doar că pe atunci, inelele, iniţial din cânepă, erau petrecute pe degetul mijlociu al mâinii drepte, fiindcă pe acolo credeau egiptenii că trece o venă ce duce direct la inimă. Romanii au adoptat obiceiul, înlocuind însă cânepa cu fierul - simbol al forţei legăturii dintre soţi -, pentru ca Evul Mediu să aducă moda inelelor din aur, simbolul purităţii şi prosperităţii.
Sărutul
Un ritual de pecetluire, în Evul Mediu, a oricărui acord încheiat, fie el unul financiar sau unul politic, sărutul a devenit, cu timpul, pecetea jurămintelor făcute în faţa altarului.
Jartiera
Tot către Evul Mediu ne poartă şi acest ritual. Numai că pe atunci, în discuţie nu era jartiera, ci… ciorapul pe care îl susţinea. Bărbaţii necăsătoriţi încercau să fure ciorapii miresei, înainte ca aceasta să se retragă în camera nupţială, în ideea că “talismanul” respectiv îi va ajuta să-şi găsească şi ei aleasa. Unii, mai grăbiţi la însurătoare, încercau să ia cu forţa acest accesoriu intim, aşa că s-a instituit obiceiul ca mirele să scoată ciorapul miresei şi să-l ofere nuntaşilor. Ulterior, lumea s-a mai civilizat, iar jartiera a luat locul ciorapului buclucaş.
Aruncarea buchetului
Este tot un obicei “de substituţie”: prin secolul al XIV-lea, la finalul nunţii, invitaţii se buluceau să rupă o bucată din rochia miresei (aducătoare de noroc). Când oamenii au devenit mai dispuşi la compromis, s-a renunţat la despuierea brutală a miresei, iar simbolistica rochiei a fost preluată de buchetul miresei, aruncat în mijlocul fetelor nemăritate.
Furatul miresei
Ritual nostim, în zilele noastre, furatul miresei era o realitate crudă în vechime, când duşmanii mirelui îi răpeau acestuia aleasa, pentru a-l obliga să o răscumpere cu bani grei. La fel au procedat şi nobilii din Evul Mediu: luau mireasa de la nuntă, iar dacă mirele nu plătea cât i se cerea, invocau dreptul la “primera nocte” (prima noapte), o violau şi apoi o trimiteau înapoi prihănită.
