Eurovision și Revoluția garoafelor. Cum a ajutat participarea Portugaliei la concursul muzical din 1974 la răsturnarea regimului fascist de la Lisabona | VIDEO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În urmă cu cincizeci de ani, un lanț remarcabil de evenimente puse în mișcare prin difuzarea unor cântece a dus la căderea dictaturii în Portugalia. La 25 aprilie 1974, „Revoluția garoafelor” a înlăturat regimul fascist instaurat de Antonio de Oliveira Salazar și a deschis calea spre restaurarea democrației („Ziua libertății”), relatează The Guardian.
Cuprins:
În termeni muzicali, participarea Portugaliei la finala concursului Eurovision din 6 aprilie 1974 nu a fost ceea ce am numi de obicei un succes, dimpotrivă.
Cântecul „E Depois do Adeus” (Și apoi la revedere), interpretat de Paulo de Carvalho, cu versuri de José Niza, a terminat pe ultimul loc la concursul Eurovision din 1974, împreună cu melodiile din Norvegia, Germania și Elveția, evitând un penibil de zero puncte și cu o palidă consolare că piesa care a câștigat concursul a fost „Waterloo”, a celebrei formații suedeze ABBA.
Dar în timp ce De Carvalho nu s-a bucurat de glorie în topuri precum omologii săi suedezi mai cunoscuți, „E Depois do Adeus” a lăsat o altă moștenire, schimbând practic cursul istoriei câteva săptămâni mai târziu.
Până în 1974, situația din cadrul armatei portugheze atinsese punctul culminant. Portugalia se afla de 13 ani într-un război colonial pe trei fronturi în Africa, forțând regimul autoritar, ultranaționalist Estado Novo (Noul Stat, n.r.) să caute tot mai mulți combatanți pentru a menține controlul.
Pe măsură ce războiul s-a prelungit, încercările armatei portugheze de a-și completa rezerva de ofițeri au fost întâmpinate cu o reacție din partea ofițerilor de stat major tineri, care au început să se organizeze între ei.
Opoziția internă a devenit rapid o forță sofisticată, organizată și politizată: Mișcarea Căpitanilor. Un număr mare dintre acești tineri ofițeri a fost de acord că războiul trebuie să se încheie - ceva ce nu putea fi realizat decât politic.
Mai mult, forțele armate portugheze trebuiau aduse în conformitate cu voința poporului, ceea ce presupunea o tranziție la democrație. Până în aprilie 1974, planurile de răsturnare a regimului erau în desfășurare, coordonate de maiorul Otelo Saraiva de Carvalho.
Se caută o melodie care să dea semnalul loviturii de stat
La acea vreme, Carlos Almada Contreiras, agentul de legătură al mișcării din cadrul Marinei portugheze, era staționat în centrul de comunicații, în clădirile ministeriale care înconjoară Praça do Comércio (Piața Comerțului, n.r.) din Lisabona. Carvalho îi dăduse o problemă de rezolvat.
„Exista acest plan de operațiuni, care a fost distribuit (n.r. - între ofițerii din mișcare) manual, sau chiar verbal - dar apoi a fost necesar, aproape de începerea operațiunii, să se anunțe în toată țara: «Acest plan merge înainte... nu există întoarcere»”, a povestit Carlos Almada Contreiras.
Provocarea, își amintește Contreiras 50 de ani mai târziu, a fost să „transmită un semnal care să poată fi auzit în toată țara prin care se confirmă operațiunea”.
„Sistemele de comunicații ale celor trei ramuri militare - armata, marina și aviația - nu erau interconectate, așa că nu le-am putut folosi. Atunci mi-am amintit ceva ce am citit în această carte”, a rememorat Carlos Almada Contreiras.
Într-o călătorie în Spania, Contreiras primise o copie a „Cărții albe despre schimbarea guvernului în Chile”, editată de Augusto Pinochet, care detalia recenta lovitură de stat militară din acea țară sud-americană. Pinochet a descris un sistem de avertizare militar care implica difuzarea unui șir de melodii pop convenite în prealabil prin intermediul posturilor de radio civile.
Dacă mișcarea putea convinge un post de radio care acoperea Portugalia continentală să difuzeze o anumită melodie la o oră prestabilită, acesta ar fi putut fi semnalul pentru a începe întreaga operațiune.
Dar ce post și ce melodie? Carvalho avea o legătură cu un caporal care servise sub conducerea lui în război și care acum lucra ca crainic la Radiodifuzorii Asociați din Lisabona.
Separat, Contreiras fusese prezentat jurnalistului Álvaro Guerra, care a avut un contact cu postul catolic Rádio Renascença și cu programul său progresiv de noapte, Limite.
A avea acces la două posturi a fost un lucru bun, mai ales că s-a constatat curând că Radiodifuzorii Asociați de la Lisabona putea acoperi doar capitala Portugaliei și zona limitrofă. El putea declanșa operațiunea în capitală, iar Rádio Renascença în restul țării.
În ceea ce privește melodia care urmau să fie interpretată, liderii mișcării au fost de acord că este nevoie de ceva simbolic, care să afirme viziunea despre Portugalia.
A fost aleasă „banala” piesă „E Depois do Adeus”
O tradiție a muzicii „intervenționiste” era de mult prezentă în rândul opoziției față de dictatura sufocantă din Portugalia, prin cântărețul popular José „Zeca” Afonso.
Legat de stânga revoluționară subterană, Afonso avea un întreg catalog de cântece de protest, dintre care multe fuseseră interzise de cenzorul statului.
Pentru opoziția lui față de dictatură își pierduse slujba de profesor la sfârșitul anilor ’60, iar activismul său îl trimitea adesea în închisoare. Cântecele lui Afonso erau extrem de populare în rândul soldaților și ofițerilor de pe frontul african (unde Portugalia lupta pentru a-și controla coloniile), unde versurile lor au fost adaptate în atacuri la adresa incompetenței superiorilor lor.
Inițial, mișcarea alesese piesa „Venham Mais Cinco” - dar atunci au început problemele. Cântecul a fost interzis de cenzorul de stat. Nu numai atât, dar contactul mișcării de la Radiodifuzorii Asociați de la Lisabona nu era de acord să pună un cântec de protest - risca să atragă prea multă atenție.
Pe măsură ce data planificată pentru lovitura de stat se apropia cu pași repezi, Carvalho i-a sugerat crainicului să aleagă altceva - „o banalitate” care să nu ridice suspiciuni. Acea alegere a fost „E Depois do Adeus”.
În timp ce cântecul în sine nu era controversat din punct de vedere politic, autorul său, Niza, era un activist socialist care a produs discurile lui Afonso pentru casa de discuri Orfeu.
Pe de altă parte, la Rádio Renascença, ofițerii au stabilit în cele din urmă să fie difuzată piesa „Grândola, Vila Morena” - un cântec al lui Afonso care nu era pe listele interzise, dar ale cărui versuri vorbeau despre eliberare, luptă și solidaritate.
Chiar și așa, având în vedere caracterul de ultimă oră al conspirației, contactele mișcării de la Rádio Renascença au trebuit să înregistreze rapid o lectură a primului vers ca preambul, astfel încât piesa să se poată plasa în mod plauzibil în segmentul de poezie al programului.
Pe 24 aprilie 1974, la ora 22.55, vocea lui João Paulo Diniz a izbucnit în Lisabona, prezentându-i pe Paulo de Carvalho și „E Depois do Adeus”. Deși se afla în raza de emisie a postului, Carlos Almada Contreiras nu a putut să audă semnalul la radioul său, astfel că un coleg ofițer din centrul orașului a trebuit să-l sune pentru a-i confirma că melodia a fost difuzată.
Contreiras i-a dat apoi semnul lui Guerra pentru ca jurnalistul să facă o scurtă călătorie cu mașina până la Rádio Renascença și să se asigure că „Grândola, Vila Morena” este difuzată.
Colegul lui Guerra, João Paulo Coelho, care fusese lăsat în afara conspirației, aproape a stricat întregul plan încărcând o bobină de publicitate cu câteva momente înainte ca melodia „Grândola, Vila Morena” să fie difuzată.
Manuel Tomás, singura persoană din cameră care știa de conspirație, i-a împins însă mâna tehnicianului de sunet și l-a forțat practic să schimbe piesa exact la timp.
Mișcarea a învins rapid forțele guvernamentale
„Grândola, Vila Morena” a fost difuzată în Portugalia continentală la ora 12.20 pe 25 aprilie, iar Mișcarea Căpitanilor a primit astfel ambele semnale. În toată țara, operațiunea militară coordonată a copleșit rapid forțele guvernamentale, culminând cu asediul și capitularea prim-ministrului de atunci, Marcelo Caetano, în centrul Lisabonei.
Pe măsură ce mișcarea și-a anunțat intențiile prin intermediul posturilor de radio ocupate, mulțimi uriașe de civili au ieșit în stradă într-un val spontan de sprijin popular pentru ofițeri.
La mai puțin de 24 de ore de la difuzarea primului semnal, cea mai veche dictatură fascistă din Europa căzuse și începuse tranziția Portugaliei spre democrație. Revoluția Garoafelor, numită după florile pe care populația le-a oferit în mod spontan soldaților de pe străzi, a reușit să înlăture regimul fascist instaurat de Antonio de Oliveira Salazar.
Atât „E Depois do Adeus”, cât și „Grândola, Vila Morena” sunt pentru totdeauna încorporate, în mod indisolubil, în istoria portugheză într-un mod în care autorii lor nu l-ar fi putut anticipa niciodată.
Până la concursul Eurovision din 1975, Portugalia devenise o țară diferită - imperiul său colonial era în curs de desființare, populația sa nu se mai sufoca sub cizma fascismului, iar străzile erau pline de fervoare revoluționară.
Portugalia a participat la Eurovision 1975 cu piesa „Madrugada” (Zorii) de Duarte Mendes, un cântăreț care fusese unul dintre căpitanii din aprilie și care purta cu mândrie o garoafă roșie la rever.
Era un cântec despre muzica și lumina care, în cele din urmă, străpung întunericul. Melodia s-a clasat pe locul 16.
FOTO: Profimedia
