„Când bărbații trec râul aici, sunt reci, uzi și speriați”. Mii de dezertori ucraineni își riscă viața ca să ajungă în România, potrivit unui reportaj BBC
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
BBC a documentat în România povestea bărbaților ucraineni apți de luptă, dar care au dezertat din armată, unii dintre ei după ce au fost pe front.
Jurnalistul publicației britanice, Nick Thorpe, a fost în Maramureș - zona din țara noastră pe unde intră din Ucraina cei mai mulți bărbați care încearcă să scape de serviciul militar și de confruntarea directă cu soldații ruși.
„Tisa era mai puțin adâncă decât mă așteptam, până la pieptul meu”, a povestit George, unul dintre soldații ucraineni fugiți de pe front și ajuns ilegal în România. „Așa că nu am avut nevoie să înot. Am traversat râul prin vad”.
Când a ajuns pe malul românesc, o patrulă ucraineană l-a zărit. „Am auzit mai întâi împușcături, apoi un șir de insulte. Dar nu mi-a fost frică. Atunci când ai petrecut timp pe front, știi diferența dintre gloanțe trase în aer și gloanțe trase în tine”.
George, ca dezertor din armata ucraineană, ar risca 10 ani de închisoare dacă ar fi prins. George nu este numele lui adevărat. Numele lui și al altor ucraineni din aceast reportaj au fost schimbate, pentru a le proteja identitățile.
Bărbatul a luptat prima oară în tranșee în martie anul trecut, la o lună după începerea invaziei Rusiei: „Am avut 27 de morți și 57 de răniți”. El răsfoiește imaginile de pe telefon cu foștii săi camarazi. Fruntea i se încrețește în timp ce o face și mâinile îi tremură.
„Toți acești oameni sunt morți, cu excepția mea și a ei”, arată el spre o femeie în haine de camuflaj.
I-au trebuit câteva săptămâni și mii de euro plătiți unei rețele de „ghizi”, pentru a traversa întreaga Ucraină din zona de război din est, până la granița de vest, pașnică.
Mobilizarea în Ucraina poate fi dificilă, iar corupția este recunoscută drept o problemă majoră de către autorități. Surse de încredere din vestul Ucrainei vorbesc despre existența unei „taxe lunare”, o plată făcută pentru a ține pe cineva în afara armatei, potrivit BBC.
Există, de asemenea, rapoarte din primele linii ucrainene, despre comandanți care cer biroului de recrutare să nu le mai trimită bărbați care nu vor sau sunt prea speriați să lupte. Sunt doar o povară în timpul confruntărilor cu rușii.
Mulți bărbați ucraineni consideră însă că fuga ilegal în altă țară este singura lor șansă de a evita lupta. Armata ucraineană oprește mașini și autobuze la fiecare 10 kilometri pe șoseaua de lângă râul Tisa, în căutarea unor dezertori. Baza lor de date, haotică la începutul războiului, se îmbunătățește.
Poliția de frontieră ucraineană a raportat recent că reține până la 20 de bărbați pe zi. BBC a abordat Forțele Armate ale Ucrainei pentru a face comentarii cu privire la ratele de dezertare.
Potrivit autorității române pentru imigrație, 6.200 de bărbați ucraineni de vârstă militară au trecut ilegal granița comună de 600 km în România, de la invazia rusă de anul trecut și au primit protecție temporară.
Alți 20.000 de bărbați au ajuns în țara noastră în mod legal, cu scutiri, uneori plătite, alteori nu, și au ales să nu se întoarcă în Ucraina.
Potrivit unor cifre neoficiale ucrainene, 90 de bărbați au murit în călătoria către România, fie înecați în Tisa, fie înghețați în munți, în ultimele 15 luni.
Dima e un alt bărbat ucrainean care a fugit de război și a ajuns în România. Și-a pierdut toate degetele de la picioare din cauza degerăturilor, când a traversat munții Maramureșului din vestul Ucrainei în nordul României. Fugise din Ucraina când i-au venit actele de recrutare, împreună cu alți trei bărbați, iar unul dintre ei a murit.
„În a doua noapte în furtuna de zăpadă, mi-am sunat soția. I-am spus că îmi pare rău, nu voi reuși”, povestește acum bărbatul. „I-am spus să nu mai fie prost, să se ridice și să continue”, spune Katja, care e lângă el. Se țin de mână, strâns.
Reporterul BBC scrie că cei pe care i-a întâlnit când a documentat materialul erau în mare parte din minoritatea etnică română din vestul Ucrainei, dar cercetările lui indică faptul că acesta este un fenomen larg răspândit în toată țara.
Granița dintre Ucraina și România se desfășoară de-a lungul unei creste muntoase în acest tronson. Există o cădere aproape verticală pe partea românească. Acolo i-au dus „ghizii”, în realitate, contrabandişti, pe Dima şi alţi nouă bărbaţi.
Încercând să coboare, Dima și-a pierdut echilibrul și a alunecat pe munte, pierzându-și ghetele, telefonul și una dintre șosete.
Serviciul de salvare român, alertat de soția sa, l-a găsit în viață abia după patru zile și trei nopți petrecute pe munte. El a fost transportat la spital în siguranță, cu elicopterul.
În Baia Mare, reporterul se întâlnește cu Veronika, fost medic în Zaporijie, oraș care a fost lovit constant de atacurile cu rachete ale rușilor.
Și-a părăsit slujba și și-a dus fiul în siguranță în România, cu câteva săptămâni înainte de a împlini 18 ani, pentru a-l ține departe de armată. Într-o fotografie, ea arată un tânăr studios, cu ochelari și aspectul lui Harry Potter.
„E foarte deștept, dar fizic nu este puternic. O țară nu poate avea doar soldați. O țară trebuie să aibă și creier. Cred că fiul meu este creierul țării mele în viitor”.
La fel ca George și Dima, ea habar nu are când sau dacă se vor putea întoarce vreodată în Ucraina.
Maria, o polițistă de frontieră română de 22 de ani, deschide portbagajul mașinii sale de patrulare și-ai arată reporterului o pungă de plastic plină cu pături și haine bărbătești.
„Când bărbații trec râul aici, sunt reci, uzi și speriați. Ei cred că îi vom trimite înapoi. Dar nu o facem niciodată”, spune ea.
Ca vorbitoare de ucraineană, ea este adesea prima persoană cu care vorbesc bărbații. Unii, precum George, au răni de luptă care se redeschid în efortul de trecere a frontierei. Alții și-au tăiat picioarele de sârma ghimpată și în sticlele sparte pe care susțin că soldații ucraineni le-au pus în apă, pentru a-i descuraja să treacă în România.
Maria face tot posibilul să-i liniștească: „Încerc din răsputeri să îi ajut și să îi îngrijesc, pentru că e ceea ce au nevoie de la noi. Și să le ofer mâncare și îngrijiri medicale, dacă este nevoie”.
