Editorial de Alice Năstase Buciuta | Blana lui Isaia şi piesa lui Anton

Povestea lui Ovidiu Anton, câştigătorul fastuoasei preselecţii pentru Eurovision organizate de a noastră râioasă – dar cu coada pe sus – televiziune naţională, are hazul, tragismul şi nebunia ei. Un băiat talentat s-a chinuit ani de-a rândul să intre în preselecţie, iar apoi, după ce a intrat în competiţia românească, s-a străduit din răsputerile laringelui s-o câştige.

Când a izbutit, până la urmă, să iasă primul, în urma unui spectacol grandios care-a mai păgubit televiziunea de câteva zeci bune de mii de gologani, taman când pornise un amplu turneu de promovare a piesei – nu mai vreau să ştiu pe banii cui, că e la fel de trist şi dacă a făcut-o pe banii lui, şi pe ai noştri – şi îşi luase avânt să cucerească lumea, EBU, organizatorii Eurovisionului, au decis că nu ne mai primesc în concurs, că s-au adunat datorii prea mari ca să ne mai îngăduie să jucăm ţonţoroiul pe scene, în timp ce le datorăm 16 milioane de franci elveţieni – asta înseamnă 14 milioane jumate de euro, precizare destinată puţinilor şi norocoşilor români care n-au şi ei datorii în moneda cetăţenilor aleşi care vieţuiesc la Berna sau Zürich.

Iar Ovidiu Anton a rămas cu buza umflată şi cu ochii roşii de plâns, contemplându-şi ghinionul şi jelindu-şi neşansa. Are Ion Alexandru Brătescu Voineşti un şir de poveşti sfâşietoare, în care, de exemplu, puiul de prepeliţă sau privighetoarea mor în chinuri, iar oamenii trăiesc în mari suferinţe. Sunt istorisiri pe care programa şcolară ni le îndesa pe gât în şcoala primară, făcându-ne să creştem cu convingerea că viaţa e nedreaptă, moartea pândeşte cu ghearele ei murdare după colţ, iar suferinţa e, bu-hu-hu, la tot pasul.

Recomandări

Ton amenințător al Rusiei legat de acuzațiile de imixtiune în alegerile din România: „Recomandăm presei și politicienilor să nu ne implice”

(Genul acesta de lecturi mie, una, mi-a dat atât curaj în viaţă, că următorii douăzeci de ani m-am speriat şi de umbra mea). Ei, bine, între povestirile extrase din literatura română întru educarea puietului neamului se află şi una intitulată Blana lui Isaia – în care un funcţionar sărac strânge bani o viaţă întreagă ca să-şi cumpere un palton de blană care să-l apere de drumurile lungi prin frig, dar blana îi e furată din prima zi când merge cu ea la serviciu, iar el e nevoit să-şi cheme nevasta să-i aducă vechiul lui palton rupt şi răpănos.

Mi-am amintit de blana lui Isaia când am auzit de soarta piesei lui Anton şi mi-am dat seama cât curaj vor căpăta artiştii români după o asemenea povestire adevărată. Dar viaţa are un scenarist cu umor care ne spune că, dacă tot ce trăim n-ar fi de plâns, atunci sigur ar fi de râs!

Urmărește-ne pe Google News