Din ce în ce mai mulți adolescenți români pleacă de acasă: „Simptomul suferinței profunde”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Statisticile din ultimii ani scot la iveală o realitate dureroasă, pe care mulți adulți tind să o eticheteze sumar drept simplă rebeliune adolescentină. Peste 11.000 de sesizări privind disparițiile de minori au fost înregistrate în ultimul an în România, numărul fiind în creștere pentru al treilea an consecutiv. Dincolo de gestul extrem, care adesea provoacă indignare sau rușine în rândul părinților, specialiștii consultați de Libertatea avertizează că fuga de acasă reprezintă, de fapt, un semnal de alarmă.
Cuprins:
Tot mai mulți copii pleacă de acasă
Potrivit datelor prezentate de Știrile ProTV, numărul sesizărilor privind disparițiile de minori este în creștere pentru al treilea an consecutiv. Din iulie 2025 și până acum au fost înregistrate aproape 11.000 de sesizări. Adică, cu peste 1.000 mai multe decât în anul anterior și cu 500 mai multe față de acum doi ani.
În aproximativ 60% dintre cazuri, copiii și adolescenții pleacă din centre de asistență sau locuințe sociale. În alte situații însă, minorii pleacă voluntar de acasă.
Adolescenții cu vârste între 14 și 18 ani sunt printre cei mai vulnerabili.
Psihologul Mihai Copăceanu și Mirela Husaru, terapeut român format în Compassionate Inquiry, metoda dezvoltată de Gabor Maté, explică pentru Libertatea ce se poate afla în spatele unei astfel de decizii și, mai ales, ce ar trebui să înțeleagă părinții.
Fuga de acasă nu înseamnă întotdeauna „teribilism”
Un adolescent care își împachetează lucrurile și pleacă fără să lase nicio urmă este privit, de cele mai multe ori, ca fiind un copil nerecunoscător, obraznic sau incapabil să respecte regulile casei. Totuși, această abordare simplistă îi împiedică pe părinți să vadă cauza reală a problemei.
Psihologul Mihai Copăceanu subliniază pentru Libertatea că fuga de acasă are la bază explicații multiple și necesită intervenții complexe.
„Fuga de acasă a unui adolescent necesită explicații multiple, de aceea și intervențiile corecte sunt cele complexe și multidimensionale.”Mihai Copăceanu
În unele familii, adolescentul poate ajunge să simtă că nu este ascultat, înțeles sau acceptat. Dorințele sale sunt respinse, inițiativele sunt descurajate, iar conflictele se acumulează. Pentru un copil aflat într-o astfel de stare, plecarea poate părea singura modalitate de a opri, măcar temporar, presiunea pe care o resimte.
„În multe cazuri, adolescentul percepe familia și mediul de casă ca fiindu-i puternic ostile, dorințele și inițiativele sale sunt respinse în totalitate, astfel, el se simte neînțeles și neacceptat.”, a precizat Mihai Copăceanu.
Atunci când tensiunea devine foarte mare, adolescentul poate ajunge să gândească în termenii unei singure soluții.
„Într-o astfel de situație imposibilă, sufocantă, în mintea sa, singura soluție pentru a-și face ziua suportabilă („nu mai pot să rezist”!), pentru a diminua stresul ridicat resimțit, este să plece de acasă.”
Când regulile devin pedepse
Problema devine și mai gravă atunci când certurile zilnice sunt însoțite de restricții severe, amenințări sau chiar pedepse fizice.
„Deseori părinții nu conștientizează gravitatea situației pentru adolescenți, povara unor afirmații sau restricții. De aceea, riscurile sunt și mai grave dacă ne referim la fugi de acasă care pun în pericol viața și siguranța copiilor. Copiii resimt rușine, jenă, teama de pedeapsă, nu doresc să se mai întoarcă în familie și se expun unor riscuri suplimentare. Alteori, în stări de deprimare puternice, apar ideația și tentativa suicidară.”, explică Mihai Copăceanu.
„Fuga de acasă reprezintă simptomul suferinței profunde”
Însă, fuga de acasă nu ar trebui redusă la o problemă de disciplină.
„Subliniez faptul că fuga de acasă reprezintă simptomul suferinței profunde, nu o formă de criză adolescentină sau teribilism.”
Această perspectivă schimbă și întrebarea pe care părinții ar trebui să și-o pună. Nu doar „Ce pedeapsă merită?”, ci mai ales: „Ce s-a întâmplat cu copilul meu încât a ajuns să creadă că este mai bine să plece decât să rămână?”.
Psihologul Mihai Copăceanu avertizează că, în unele situații, adulții pot deveni mai preocupați de imaginea familiei decât de starea copilului.
„Greșim când desconsiderăm emoțiile și trăirile unui copil și ne concentrăm mai mult pe aspecte disciplinare. În multe situații, adulții sunt interesați mai mult de afectarea imaginii lor în comunitate ”cum mi-ai făcut una cu asta”, sunt indignați pentru că consideră gestul o formă de nesupunere, neascultare și lipsă de respect ”acasă ai tot ce vrei” și uită tocmai esențialul: sufletul copilului.”, a explicat Mihai Copăceanu.
„Ce pot face părinții? Tocmai să creeze casa, familia ca mediul cel mai în siguranță, unde copilul se simte auzit, ascultat și apreciat, susținut și înțeles mai ales în zilele lui cele mai proaste.”, spune Mihai Copăceanu.
O altă perspectivă
O altă perspectivă asupra acestui fenomen este oferită de Mirela Husaru, terapeut format în Compassionate Inquiry, metoda dezvoltată de celebrul medic Gabor Maté. Terapeuta arată că la fel de periculoasă ca autoritatea rece este și permisivitatea fără limite, o capcană în care cad tot mai mulți părinți moderni.
În încercarea de a le oferi copiilor o copilărie mai blândă, unii părinți pot ajunge să evite orice frustrare, orice „nu” și orice limită.
„Din dorința firească de a le oferi copiilor o copilărie mai blândă, mulți părinți au ajuns să confunde iubirea cu lipsa limitelor. Au vrut să nu îi rănească, să nu îi frustreze, să nu îi facă să sufere. Însă copiii nu au nevoie doar de iubire. Au nevoie și de repere. Limitele sănătoase nu înseamnă control. Înseamnă siguranță. Atunci când un copil crește fără limite clare, lumea poate deveni greu de înțeles. Îi este dificil să tolereze frustrarea, să își regleze emoțiile, să accepte un nu sau să rămână într-o relație atunci când apar conflictele. În același timp, și extrema cealaltă este la fel de dureroasă: reguli rigide, control excesiv și lipsa spațiului pentru exprimarea emoțiilor.”, spune Mirela Husaru.
Terapeutul format în Compassionate Inquiry atrage atenția că adolescenții au nevoie atât de libertate, cât și de structură.
„Când un adolescent fuge de acasă, prima întrebare pe care ne-o punem este, de multe ori: De ce a făcut asta? Poate că întrebarea mai potrivită este: Ce a trăit acest copil încât fuga i s-a părut cea mai sigură soluție? Comportamentul nu este niciodată întâmplător. El este o adaptare. O încercare a sistemului nervos de a face față unei dureri, unei frici sau unei nevoi care nu și-a găsit locul în relație.”, susține Mirela Husaru.
Între reguli drastice și lipsa limitelor: soluția este la mijloc
Soluția este, așadar, undeva între cele două extreme.
„Copiii nu au nevoie nici de autoritate rece, nici de permisivitate fără limite. Au nevoie de adulți prezenți, conectați și capabili să ofere, în același timp, iubire și structură.”, a subliniat terapeuta.
Pentru a preveni o fugă de acasă sau pentru a reconstrui relația după un astfel de eveniment, primul pas este crearea unui spațiu în care adolescentul să știe că este iubit necondiționat, chiar și atunci când greșește sau trece prin stări de furie și rușine.
Adolescentul trebuie să știe că poate vorbi cu părinții și atunci când a greșit.
„Când un adolescent fuge de acasă, nu ar trebui să ne grăbim să îl etichetăm drept obraznic, rebel sau nerecunoscător. Un adolescent nu are nevoie să fugă atunci când simte că acasă există un loc în care poate veni cu furia lui, cu rușinea lui, cu greșelile lui și cu dorința lui de autonomie, fără teama că va pierde iubirea celor care îl cresc.”
Mirela Husaru concluzionează că o educație echilibrată presupune să le oferim copiilor atât rădăcini, cât și aripi.
„Iubirea nu înseamnă doar să fim aproape de copiii noștri. Înseamnă să le oferim și rădăcini, și aripi. Rădăcinile sunt relația, siguranța și limitele. Aripile sunt libertatea de a deveni ei înșiși. Atunci când cele două există împreună, nevoia de a fugi devine, de cele mai multe ori, mult mai mică.”, a conchis aceasta.
