În doar două luni, Trump a eliminat doi aliați ai Kremlinului. Urmează Putin? Motivul pentru care liderul rus poate considera moartea lui Khamenei o tragedie politică personală

Oare liderul rus riscă un final similar? Și ce înseamnă pentru Kremlin războiul din Iran, în condițiile în care a investit masiv în „parteneriatul strategic” cu regimul islamic de la Teheran? Aleksandr Baunov, cercetător la Centrul Carnegie Rusia Eurasia, examinează aceste evoluții și ramificațiile lor într-un articol publicat pe site-ul publicației ruse din exil Meduza.

Vladimir Putin, într-o situație dificilă

Odată cu eliminarea ghidului suprem iranian Ali Khamenei, ucis în primele ore ale operațiunii militare americano-israeliene „Epic Fury”, Vladimir Putin se află într-o situație dificilă. Nu cu mult timp în urmă, liderul de la Kremlin se ruga ca Donald Trump să devină președintele SUA. Se pare însă că Putin se ruga pentru omul care, în cele din urmă, i-a eliminat doi aliați: Nicolas Maduro și Ali Khamenei.

Capturarea lui Nicolas Maduro, pe 3 ianuarie, a picat greu regimului de la Moscova, dar a fost acceptată din anumite rațiuni. În timp ce criticile publice au fost lăsate în seama Ministerului rus de Externe și a șefului acestuia, Serghei Lavrov, care a continuat retorica antiamericană în Rusia după instalarea lui Donald Trump la Casa Albă, Vladimir Putin și oamenii săi de la Kremlin au evitat să-l supere pe Donald Trump și au dat curs unei retrageri din Emisfera Vestică, pe care actuala administrație de la Washington D.C. pe consideră o sferă naturală de influență a Americii. Recunoscând controlul Americii în Venezuela, Putin spera să-și asigure propria sferă de influență regională. În plus, arestarea pentru narco-terorism împotriva Statelor Unite și înlăturarea de la putere – cazul lui Maduro – nu sunt același lucru cu asasinarea – cazul lui Khamenei.

În schimb, ultimele evoluții se desfășoară în ceea ce Kremlinul ar putea numi „emisfera” din care face parte și Rusia și, într-o oarecare măsură, sfera sa de influență: o țară BRICS. Iar, de data aceasta, americanii au eliminat un lider cu care care au negociat recent.

Liderul rus, bântuit din nou de sfârșitul lui Muammar Gaddafi

Moartea lui Ali Khamenei îi poate aminti din nou lui Vladimir Putin de cea a dictatorului libian Muammar Gaddafi, în 2011 – considerată un punct de cotitură în politica rusă și pretextul formal pentru decizia lui Putin, prim-ministru pe atunci, de a se întoarce la Kremlin ca „președinte” (deși această decizie fusese luată de ceva vreme). Moartea lui Gaddafi a fost, de asemenea, una dintre justificările-cheie pentru noua politică externă antioccidentală a Moscovei.

Putin a susținut în repetate rânduri că țările occidentale l-au scos din izolare pe Gaddafi, iar liderii lor i-au strâns mâna și l-au recunoscut drept omologul lor din Libia, după care au permis cu ușurință înlăturarea lui de la putere și uciderea de către rebeli. Marcat profund de finalul lui Gaddafi, care ar fi fost violat înainte de a fi executat, Putin a vorbit o perioadă la fel de mult despre fostul dictator libian precum despre așa-zisa „lovitură de stat occidentală” de la Kiev.

Dacă fostul președinte prorus al Ucrainei Viktor Ianukovici a supraviețuit în urma Revoluției Demnității, la fel ca fostul dictator sirian Bashar al-Assad după pierderea războiului civil – ambii fugari în Rusia -, Ali Khamenei este primul lider în exercițiu ucis de la Muammar Gaddafi încoace. De două ori în două luni, Putin nu a reușit să-și salveze dictatorii aliați, la fel cum nu a reușit nici cu Ianukovici, nici cu Assad. Totuși, în cazul lui Khamenei, omul care poate fi numit responsabil de eliminarea acestui vechi aliat ideologic și politic antioccidental al Moscovei este chiar un potențial viitor aliat ideologic împotriva Occidentului liberal: Donald Trump.

„Un lider puternic slab”

Spre deosebire capturarea lui Nicolas Maduro, Vladimir Putin a ținut să condamne imediat uciderea lui Ali Khamenei. Într-o declarație publicată pe site-ul Kremlinului, liderul rus a denunțat în mod ipocrit – ținând cont de acțiunile sale împotriva Ucrainei – o „crimă cinică”.

Cel mai important aspect al mesajului lui Putin este partea nespusă, și anume cine a dat ordinul pentru uciderea lui Khamenei. Liderul rus ar fi putut numi două țări: Israelul și Statele Unite. Putin și-a formulat însă mesajul într-un mod în care să evite o acuzare directă a lui Trump.

De două ori în acest an, Putin a arătat slăbiciuni în a-și proteja aliații, mai ales din Sudul Global, în numele cărora liderul rus pretinde că vorbește. El pariase că Trump ar putea fi un alt tip de președinte al SUA și își pusese speranțe serioase să-l aducă de partea sa împotriva Occidentului liberal și democratic. Acum nu poate pur și simplu să abandoneze această „relație specială” râvnită fără să pună în pericol deschiderea arătată de Trump față de Rusia, parte agresoare, în soluționarea războiului din Ucraina.

Abordarea polifonică a Moscovei în cazul pierderii ultimilor aliați

În situații delicate precum acestea, Rusia a adoptat de regulă o abordare polifonică în transmiterea mesajelor sale politice. De exemplu, după capturarea lui Maduro, Ministerul rus de Externe a emis o declarație clasică antiamericană în care a inclus și acuzații de imperialism, în timp ce Kremlinul a păstrat tăcerea. În cazul Iranului, rolul criticului de serviciu la adresa Statelor Unite îi revine din nou instituției conduse de Lavrov, în timp ce Kremlinul așteaptă să cultive „relații speciale” cu administrația Trump în speranța atingerii unor interese geopolitice.

Tăcerea Kremlinului indică perfect poziția lui Putin de „om puternic slab” – un lider care se laudă că este puternic și nu poate fi constrâns de nimic, dar care, în realitate, nu își poate permite să-l confrunte, nici măcar verbal, pe președintele SUA în timp ce îi distruge aliații.

Situația din Iran nu este văzută, deocamdată, o amenințare a lui Trump la adresa lui Putin

Kremlinul consideră că Trump a atacat regimul din Iran nu ca pe un aliat al Rusiei, ci ca pe o țintă separată. Și nici nu vede Rusia ca parte a „Axei Răului” create de Teheran. Ostilitatea lui Trump față de regimul din Iran și față de Khamenei personal datează de mult timp – și nu este legată de Rusia.

Pentru Trump, dictatori precum Maduro, Khamenei și Putin nu formează o linie unică de ținte, iar încercarea de schimbare a regimului din Iran nu poate fi interpretată, în acest stadiu, ca un atac indirect împotriva Rusiei.

Dacă ar sprijini energic regimul de la Teheran, Vladimir Putin s-ar alătura deschis dușmanilor lui Donald Trump și ar intra în sfera animozității sale personale. În acest caz, liderul de la Kremlin ar submina „valoroasa neutralitate” a administrației Trump în războiul ruso-ucrainean și ar pune în pericol perspectiva ridicării sancțiunilor impuse de Statele Unite. Putin nu are niciun interes să-l îndrepte pe președintele SUA către numeroșii politicieni americani care l-ar pune laolaltă cu Khamenei.

Problema succesorului poate reapărea în Rusia

Chiar dacă Kremlinul nu se consideră direct comparabil cu regimul din Iran, eliminarea conducerii de la Teheran ridică întrebări sensibile pe plan intern, mai ales legate de succesiune în cazul în care Putin ar fi înlăturat brusc. Priviri neliniștitoare se obervă în rândul elitei. Din moment ce Putin nu a sugerat vreun succesor și dă impresia că nici nu intenționează să o facă, oficialii de rang înalt și diversele facțiuni acolite regimului își pot cântări în liniște opțiunile.

Cu atât mai mult cu cât în ​​Iran – la fel ca în Venezuela – Trump pare să parieze nu doar pe opoziție, ci și pe părți ale establishmentului aflat la putere, cu condiția să coopereze cu el și să trateze bine Statele Unite. Formula este simplă: îndepărtarea liderului principal, eliminarea figurilor intransigente la adresa Americii, în caz de necesitate, apoi începerea unor negocieri cu cei care rămân sub umbra forței. Aceștia sunt presați să accepte condițiile cerute, în timp ce publicul este încurajat simultan să „ia puterea în propriile mâini”.

Tragedia personală politică a lui Vladimir Putin

Ordinea instituțională globală poate părea moartă. Totuși, un element rămâne, și anume că Trump refuză să-și încadreze obiectivele ca exportare a democrației, vorbind în schimb despre interesele americane și eliminarea amenințărilor. Dar, în practică, țintele forței militare rămân aceleași: regimurile autoritare. Nu neapărat cele mai longevive sau cele mai represive, ci cele mai inacceptabile, izolate și cel mai puțin protejate, în special cele fără arme nucleare. Acestea sunt vulnerabile tocmai din cauza slăbiciunilor interne tipice autocrațiilor: instituții fragile și legitimitate îndoielnică.

Spre deosebire de administrațiile anterioare, noua administrație Trump a adresat amenințări chiar și unor țări democratice, inclusiv aliate, precum Danemarca și Canada. Justificarea a fost aceeași: securitatea și interesele naționale ale Statelor Unite.

Totuși, în realitate, nu există o cale instituțională, legală sau conceptuală pentru utilizarea forței împotriva guvernelor democratice. În primul rând, pentru că astfel de state nu amenință Statele Unite sau aliații săi. În al doilea rând, pentru că nici măcar Trump nu poate justifica în mod plauzibil un atac asupra unor țări democratice precum Danemarca sau Canada, chiar Mexicul.

Regimurile autoritare, în schimb, seamănă adesea cu niște „oameni puternici slabi”, adică puternici la înfățișare, dar profund fragili în interior. Legitimitatea slabă a sistemelor autoritare devine o vulnerabilitate centrală atunci când se confruntă cu actori imprevizibili precum Trump. Ținând cont de aceste considerente, Rusia face parte, la rândul ei, din categoria unor țări precum Iran, Siria și Venezuela. Din acest motiv, Putin resimte probabil soarta lui Assad, Gaddafi și acum a lui Khamenei ca pe niște tragedii politice personale.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE