INTERVIU. Actorul Șerban Pavlu: „Hărțuirea femeilor se justifică prin motivații absolut derizorii: că o actriță are mai puțin talent. Nu se poate pune problema așa”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Șerban Pavlu a vorbit, într-un interviu pentru ziarul Libertatea, despre abuzurile și hărțuirile sexuale prin care trec femeile din instituțiile culturale și despre inacțiunea bărbaților din industrie. A descris, de asemenea, reforma de care are nevoie teatrul românesc și a oferit propria definiție a frumuseții, tema din acest an a Festivalului de Teatru de la Sibiu.
Cuprins:
În vârstă de 47 de ani, Șerban Pavlu joacă de 25 de ani la Teatrul Bulandra din București, unde în primăvară a avut loc premiera celui mai recent spectacol în care evoluează, „Cină cu prietenii”, în regia lui Cristi Juncu. Anul acesta a apărut și în producţia HBO „Ruxx”.
Pavlu a câștigat premiul GOPO pentru cel mai bun actor în rol principal în filmul „Toată lumea din familia noastră” (2012), al lui Radu Jude, și pentru cel din filmul „Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor” (2017), la Festivalul de Film de la Sarajevo.
Pe parcursul carierei sale, a fost nominalizat la premiul pentru cel mai bun actor la GOPO pentru rolurile sale din „Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor”, „Monștri.” (2020), „Inimi Cicatrizate” (2017) și „Câinele japonez” (2014).
Cât despre aprecierea publicului, poate cel mai îndrăgit rol al său a fost cel al lui Relu din serialul „Umbre”, un taximetrist care câștigă bani și ca recuperator pentru un mafiot local.
Pe Şerban Pavlu l-am urmărit luni, 27 iunie, în spectacolul „Șeful”, în care a împărțit scena Teatrului Gong din Sibiu cu Cristi Iacob, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru. Cei doi au stârnit râsete, dar și lacrimi, iar la final au ridicat sala în picioare. Scenele din „Șeful” se petrec într-o singură noapte, cea de Revelion, în care directorul unei companii ce produce ciocolată caldă rămâne blocat în birou cu un angajat abia concediat. Pe toată durata nopții, cei doi trec prin momente tot mai absurde.
„Cred că putem să vorbim în cabina asta, că aici nu s-a schimbat niciun actor după spectacol și nu miroase”, a glumit Pavlu la finalul spectacolului, conducându-ne către camera în care se pregătesc artiștii înainte de spectacol și redevin ei, după.
„Putem descoperi și frumusețea unei ecuații matematice”
Libertatea: Tema festivalului din acest an este frumusețe. Ce înseamnă asta în arta contemporană și pentru tine?
Șerban Pavlu: Mi se pare că mai mult ca oricând sau mai mult ca orice acest cuvânt legat de artă este prost sau greșit înțeles. În sensul că, de multe ori, lumea așteaptă la propriu asta - frumusețe de la artă. Adică picturi cu peisaje frumoase, o muzică ce să te încânte la ureche prin melodicitate și acest degrade poate continua chiar spre prost gust sau kitsch, pentru că, nu e așa?, pe scenă vrem să vedem persoane frumoase, femei care să aibă picioare lungi și ochi frumoși la cinema.
Cred că acest cuvânt, pe cât e de dorit, pe atât de mult creează confuzie. Nu vreau să fac o discuție estetică acum despre ce ar însemna frumosul în artă, cu siguranță, însă nu trebuie luat la propriu. Putem să descoperim și frumusețea unei ecuații matematice.
- Deci crezi că ar trebui să mutăm centrul de interes spre temele pe care le abordează arta?
- Da, a pune semnul egal sau a defini arta imediat prin cuvântul frumos mi se pare un loc comun și o gândire de oră de dirigenție. Poezia e frumoasă pentru că rimează. Muzica e frumoasă pentru că e melodioasă...
- Și cu ce am putea să-l înlocuim?
- Am putea să-l înlocuim cu experimentul, cu sondarea a ceea ce ar putea însemna arta, ce îmi face mie bine din artă, ce mă interesează. Și arta poate să fie de foarte multe feluri. Și cred că rolul teatrului este mai mult de a pune niște întrebări, decât de a prezenta niște lucruri, iată, frumoase, în fața unor ochi iubitori de frumos.
„La noi, mi se pare că nu se vorbește destul”
- În ultima vreme se vorbește tot mai mult despre hărțuirea sexuală, despre abuzurile sexuale din instituțiile culturale. Cum crezi că ar trebui să se comporte și să reacționeze și bărbații artiști?
- Cred că ar trebui să intervină și cred că trebuie înțeleasă partea asta într-un mod constructiv. La noi, mi se pare că nu se vorbește destul. Și știu că acest „vorbit despre” are părțile lui întunecate. Deodată, se pune o anatemă peste o persoană. Cum a fost cazul ăsta concret de la premiile Gopo, unde, pentru că nu s-au dat niște nume foarte clare, acum planează o pâclă de vină asupra unor persoane care poate nu au niciuna.
Există o mare diferență între a face propriu-zis niște lucruri și a avea niște concepții greșite. Una este să am niște concepții retrograde despre femei și alta este să mă apuc să-ți bag mâna pe sub fustă sau să îți fac nu știu ce apropouri.
Dar cred că este începutul unui mod de a discuta, de a privi tipul ăsta de relație care se întâmplă în meseria noastră probabil mai mult decât în alte zone ale societății și în alte profesii. Chestia asta e foarte dureroasă și eu cunosc foarte multe cazuri. Colege, uneori de vârsta mea, mi-au povestit.
„Nu exista o reacție a persoanelor de sex masculin”
- Cum reacționezi când o colegă îți povestește asta?
- Am mai primit întrebarea asta și mi-am dat seama că oamenii nu reacționează. Asta e o realitate. Concret, tu erai colega mea și veneai și-mi povesteai: „băi, uite, mie mi se întâmplă asta” sau „directorul sau regizorul mi-a zis nu știu ce”. Nu există o reacție a persoanelor de sex masculin. Să spună „băi, stați un pic, opriți-vă!”.
Eventual, primeai o bătaie pe umăr, o încurajare, un clătinat din cap. Și de fapt, ăsta e sistemul care perpetuează genul ăsta de comportament. Lucrurile astea, într-o proporție care le face să conteze, sunt adevărate. Într-o proporție suficient de mare ca să avem o problemă, s-au întâmplat, se întâmplă.
Faptul că o actriță are mai mult sau mai puțin talent, că așa se justifică astfel lucrurile astea, domn’e, astea sunt niște motivații absolut derizorii! Nu se poate pune problema așa. Nu se reacționează, nu s-a reacționat. În realitate, nu s-a reacționat!
- Spui că înainte nu se reacționa. Dar acum? Se ia atitudine?
- Cred că acum, pur și simplu, oamenii sunt mai atenți. Fie și doar ăsta să fie meritul discuțiilor care au avut loc, o minimă atenție a managerilor, a profesorilor, a regizorilor, a unor persoane care sunt într-o poziție de putere. De fapt, despre asta e vorba, despre putere. Iar în meseria asta e foarte ușor să ajungi într-o poziție de putere. Pentru că un regizor celebru care face un spectacol în care actorii și, respectiv, actrițele vor să joace are o putere asupra oamenilor. „Eu am ceva ce dumneavoastră vă doriți foarte tare!”. La fel profesorii, la fel managerii, la fel directorii de casting.
„Teatrul românesc este decalat față de Europa”
- Pentru că astăzi este ziua ta de naștere, la mulți ani. Dacă am face un exercițiu în care în loc să primești cadouri, i-ai face tu un cadou de ziua ta teatrului românesc, ce i-ai oferi?
- I-aș face cadou niște proiecte care să-l aducă mai aproape de teatrul european și de ce se întâmplă acum în Europa.
Mi se pare că suntem puțin, puțin decalați. Aș vrea niște texte mai noi, niște proiecte mai noi. Mi se pare că ne repetăm un pic cu mijloace vechi și că sunt lucruri mai noi în afară.
Și cred că teatrul subvenționat, cel puțin, adică teatrul de stat care primește o subvenție, ar trebui să se gândească mai mult la lucrurile astea, mai de actualitate. Când faci teatru de comerț cum există acum - teatre private care trăiesc doar din vânzarea de bilete, e una.
Dar când faci teatru cu subvenție, cred că datoria ta e în primul rând să prezinți artă, nu succes cu orice preț. Se întâmplă uneori să fie și succes, și artă, dar interesul mai presus de orice ar trebui să fie artă de valoare.
Compromisuri pentru bani, dar cu limite
- Asta se leagă și de întrebarea următoare și de-o parte din tema spectacolului „Șeful”. E destul de greu să trăiești din artă și din actorie mai ales în contextul actual. Tu simți că a trebui să faci vreun compromis pentru bani? Reclame, filme în care nu credeai…
- Da, am făcut lucruri și cred că o voi continua probabil, nu știu când… Lucruri care nu mă interesează neapărat în mod artistic. Vreau să spun, nu este o imensă întâlnire sau o bucurie extraordinară, sau descoperirea a ceva nou din punct de vedere artistic. Ce ar însemna să trăiești doar artistic, să faci exclusiv lucruri care să te intereseze? Când fac publicitate sau când fac, nu știu, anumite filmări probabil… da, s-a întâmplat! Fac joburi. Joburi care sunt menite să-mi aducă niște bani din care trăiesc eu, familia mea. Cred însă că-ți poți face treaba mai bine sau mai prost și cred că există, până la urmă, pentru fiecare, o linie a lui personală. O linie pe care o trage și peste care trece sau nu.
- Care e linia ta?
- Linia mea? Nu știu. Sunt lucruri care probabil mi-ar displăcea atât de profund încât probabil nu le-aș face. Sau persoane care mi-ar displăcea atât de profund încât nu le-aș frecventa. Nu cred că aș face chiar orice.
„Pandemia m-a adus mai aproape de ai mei”
- Apropo de familie și faptul că parte din munca pe care fiecare o facem se întoarce și în personal. În perioada asta - pandemie, război, cred că a fost mai greu să fii părinte și ne întrebam cum au decurs discuțiile în casă, cum le-ați vorbit voi copiilor despre ce se întâmplă?
- În pandemie, am fost mai părinte decât oricând, pentru că normal, lipsesc destul de mult din cauza programului, și mai ales, lipsesc serile, pentru că am spectacole. E un program mai special și atunci cred că asta a fost principala, între ghilimele, calitate a pandemiei - m-a adus foarte aproape de ai mei, am stat împreună foarte mult timp. Și a fost o redescoperire, a fost grozav să pot sta cu ei, ne-am jucat, am făcut toate chestiile astea, am citit povești, am comentat desene animate.
Iar când a început războiul a fost un moment nasol. Ne-am speriat, ca toată lumea, de fapt, nu știai ce se întâmplă. Cred că mi-a trecut la un moment dat prin cap inclusiv să plec din țară. Apoi, m-am gândit: să pleci unde? Când ai copii, lucrurile astea se schimbă foarte mult.
Apropo și de prima întrebare, se schimbă inclusiv raportarea la ceea ce faci, nu știu dacă mai poți să fii așa de radical, așa de selectiv, deși probabil că așa trebuie să te comporți ca artist. Dar când ai copii, se schimbă în multe privințe.
