INTERVIU EXCLUSIV. Ai Weiwei, unul dintre cei mai cunoscuți disidenți chinezi: „În condițiile capitalismului actual, natura este în declin la nivel global”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O voce neînduplecată la adresa Beijingului, disidentul chinez Ai Weiwei vorbește publicului român, prin intermediul Libertatea, despre lipsa de orizont a libertății în China, dar și despre deficitul de viziune a sistemului capitalist occidental în raport cu o temă esențială: supraviețuirea planetei.
Cuprins:
- Îi era interzis să-și privească gardienii
- „China este locul unde m-am născut, dar nu am iubit niciodată China”
- „Occidentul nu a greșit în relație cu China, doar și-a urmărit interesul”
- Un sistem autoritar perfect - fără sfârșit
- „Nu există putere care să nu corupă”
- De ce se tem regimurile politice de artă și intelectuali
- De ce spune: „Nu am iubit niciodată China”: „Este foarte îndepărtată de sensul profund a ceea ce înseamnă «acasă». Nu mi-a oferit niciun sentiment de siguranță. Nu m-am putut dezvolta liber și am fost tratat cu brutalitate. Aceste lucruri nu ar trebui să se întâmple acasă”.
- Care consideră că este pericolul pentru Vest: „În cultura occidentală actuală predomină autoindulgența și satisfacția instantanee care nu cunosc limite. În cele din urmă, societatea umană va fi împinsă până la limită și va fi pusă în pericol”.
Într-un nou gest de sfidare la adresa politicii opresive din China, Ai Weiwei a lansat volumul de memorii „1.000 de ani de bucurii și dureri”, tradus în limba română la Editura Trei. În cartea sa, istoria personală, umilințele îndurate de tatăl său - importantul poet chinez Aì Qīng - se împletesc cu istoria Chinei de pe vremea lui Mao Zedong și până în zilele noastre.
În 1967, când Revoluţia Culturală a lui Mao a intrat într‑o fază extrem de violentă, Ai Weiwei avea 10 ani. Considerat „furnizor de literatură şi de artă burgheză”, tatăl lui a fost deportat într-o zonă denumită „Mica Siberie” din cauza condițiilor de trai extrem de grele.
Ai Weiwei l-a însoțit și vreme de mai mulți ani au locuit într-un bordei sub pământ. Întreaga sa copilărie și adolescență, Weiwei a fost martorul suferințelor părintelui său.
Mai târziu, avea să aibă aceeași soartă. În 2011, când deja era un artist și un militant pentru drepturile omului apreciat la nivel global, Ai Weiwei a fost reținut de poliție timp de 81 de zile.
Îi era interzis să-și privească gardienii
În noua carte descrie cu lux de amănunte modul dezumanizant în care a fost tratat.
În celula minusculă avea întotdeauna alături doi gardieni, pe care nu avea voie să-i privească. Dimineața, Ai Weiwei trebuia să le ceară permisiunea să urineze, să tragă apa la toaletă sau să se spele pe dinți. Programul trebuia respectat la secundă. Seara, pentru toaleta și spălatul hainelor avea 15 minute. Dacă termina mai devreme, era obligat să aștepte gol, în picioare, până se dădea stingerea.
- Ai Weiwei, 65 de ani, a părăsit China în 2015, iar în prezent locuiește în Portugalia. Opera sa include lucrări de arhitectură, artă conceptuală, instalații artistice și fotografie și este influențată de activismul său social. A expus în întreaga lume și a primit numeroase premii prestigioase, atât pentru activitatea de activist pentru drepturile omului, cât și pentru opera artistică.
„China este locul unde m-am născut, dar nu am iubit niciodată China”
Libertatea: „Să nu iubești niciodată o țară din care nu ești liber să pleci”. Dumneavoastră când ați încetat să vă iubiți țara și care este relația pe care o aveți azi cu China?
Ai Weiwei: De fapt, nu am simțit niciodată dragoste pentru o anumită țară sau pentru un anumit context cultural. China este însă singurul loc cu care sunt familiarizat, așa că nutresc niște sentimente speciale pentru ea. Dar nu am iubit-o niciodată. În anul în care m-am născut, tatăl meu a fost exilat.
În primii 20 de ani din viața mea, am trăit în condiții de respingere, discriminare și umilință. Persecuția politică este tema principală a începutului vieții mele împărtășite cu tatăl meu.
China este locul unde m-am născut. Am 65 de ani și am locuit în China peste 40 de ani, adică aproximativ două treimi din viața mea. Sunt familiarizat cu limba și cultura de acolo. Acest lucru este înrădăcinat în mine. Nu mă mai regăsesc în acel loc din cauza statu-quoului politic și a poziției autoritare a Partidului Comunist. Emigrarea mea din China nu a fost de bunăvoie, ci pentru că traiul acolo ar fi fost o amenințare pentru viața mea.
- Dar mai reprezintă China „acasă”?
- China este casa mea, dacă înțelegem prin „acasă” un concept cu multiple fațete ce cuprinde limba, cultura și familia. Doar în acest sens China este casa mea.
În același timp, China este foarte îndepărtată de sensul profund a ceea ce înseamnă «acasă». Nu mi-a oferit niciun sentiment de siguranță. Nu m-am putut dezvolta liber și am fost tratat cu brutalitate. Aceste lucruri nu ar trebui să se întâmple acasă
„Occidentul nu a greșit în relație cu China, doar și-a urmărit interesul”
- Are China vreo șansă să devină o democrație?
- China nu poate deveni o țară democratică în timpul vieții mele. Dar totuși care este definiția așa-numitei noastre democrații? Dacă analizăm cultura chineză, aceasta a fost întotdeauna imperială, cu o structură compusă din împărați și restul, care sunt considerați persoane inferioare. Doar cei de la nivelul superior, cei care dețin puterea, clasa conducătoare adică, au puterea absolută. Aceștia nu au încredere în lege. Nu au încredere în știință. Și, bineînțeles, nu au încredere în democrație.
- În ce măsură credeți că Occidentul a ajutat la crearea Chinei de azi? Ce greșeli a făcut în relația cu China?
- Din punctul meu de vedere, Occidentul nu a făcut greșeli, gesturi neintenționate, în relația cu China. Occidentalii susțin că au crezut că China va deveni democratică după ce va deveni bogată. Aceasta este doar scuza lor. Orice democrație, indiferent că este vorba de Occident sau de Est, de China sau de alte țări, are propria structură de creștere și dezvoltare.
Când Occidentul a dobândit profituri inimaginabile în ultimii 30 de ani, în timpul dezvoltării rapide a Chinei, a transformat totodată China în concurentul său. Nu este o greșeală involuntară pe care a făcut-o, ci mai degrabă arată lipsa de viziune a sistemului capitalist occidental
Așa cum spunea Lenin, „capitaliștii ne vor vinde funia cu care îi vom spânzura”. Pentru a exploata în mod eficient țările în curs de dezvoltare, Occidentul a trebuit să pregătească muncitorii din industrie și să dezvolte metode de management în țările în curs de dezvoltare. Odată ce țările în curs de dezvoltare ar fi controlat aceste tehnici, ele ar fi devenit foarte repede competitoare - un lucru pe care Occidentul nu și l-a dorit. Occidentului nu-i pasă să vadă cum se naște o altă țară democratică, mai ales când este vorba de o țară cu 1,4 miliarde de oameni. Occidentul a făcut tot ce a făcut în relație cu China, urmărindu-și propriile interese.
Un sistem autoritar perfect - fără sfârșit
- Scriați în memorii: „Dacă toată lumea ar fi spus ce gândea, societatea chineză s-ar fi schimbat cu mult timp în urmă”. Personal, cât de greu v-a fost să luați decizia de a vorbi, mai ales știind cât de mult a suferit tatăl dumneavoastră?
- Tata a fost exilat din cauză că a spus ce a gândit. Eu mi-am petrecut primii ani de viață cu el în Xinjiang pentru „reeducare prin muncă”. După ce am locuit în Statele Unite peste 10 ani, ca artist, cred că libertatea de exprimare este esența artei. Fără ea, arta nu mai are rost să existe.
Am găsit canalele adecvate de exprimare în 2005, când am intrat pe internet. Între 2005 și 2009, internetul în China a fost relativ deschis, deoarece guvernul a sperat să îmbrățișeze internetul și nu instituise încă un sistem riguros de cenzură a internetului, așa cum există astăzi. În China, m-am implicat cu multă pasiune în libertatea de exprimare și puteam fi considerat un fruntaș sau o figură emblematică a libertății de exprimare în mare măsură, până când Partidul Comunist a considerat că acțiunile mele ar putea reprezenta o amenințare pentru regim. Fără internet, eu nu aș fi fost cine sunt astăzi.
- Din ceea ce ați văzut la prima mână în China, dar și în alte țări din lume, de ce are nevoie un regim autoritarist pentru a ajunge la putere?
- Există diferite tipuri de țări autoritare. China poate continua să fie o țară autoritară din cauza sărăciei celor mai mulți oameni, a lipsei unei educații bune, a controlului guvernamental asupra informațiilor și a lipsei de platforme de exprimare. Astfel, China poate deveni cel mai solid regim autoritar, cu probabil cea mai lungă istorie și fără un sfârșit la orizont - un sistem autoritar perfect.
În Occident și în alte țări, autoritarismul ar putea fi bazat pe religii de diferite tipuri. În societățile capitaliste, autoritarismul ar putea proveni din corporatocrație - marile corporații au multă putere pentru a alege reprezentanți ai intereselor lor în politică.
„Nu există putere care să nu corupă”
- Aș dori să vă prezint o situație din țara mea. Avem proiecte de lege care subminează independența sistemului judiciar, iar partidele politice plătesc sume uriașe presei pentru a influența politica editorială. Cum credeți că afectează aceste lucruri o societate?
- Putem observa astfel de lucruri nu doar în România, ci la scară globală: abuzul de putere și sistemul judiciar corupt reprezintă fenomene comune. Un exemplu elocvent este Curtea Supremă a Statelor Unite. Numirea judecătorilor de la Curtea Supremă a devenit o luptă între partide, deoarece acești judecători cu o poziție pe viață au mai multă putere decât președintele.
Marile corporații și politicienii, urmărindu-și doar propriile interese, nu susțin idealurile de justiție socială și democrație. În cele mai multe circumstanțe, ei sunt doar legislatori și profitori. Și acesta este tot autoritarism, doar că de un alt nivel.
Nu există putere care să nu corupă. Doar cu supravegherea mediatică, puterea nu corupe. Cu toate acestea, în Occident, mass-media au fost controlate de marile corporații. Guvernele nu pot controla mass-media în Occident, dar cum guvernele sunt controlate de marile corporații, mass-media tind să se conformeze vocii guvernelor și nu le mai monitorizează activitatea. Acest lucru a fost dovedit în mod repetat.
De ce se tem regimurile politice de artă și intelectuali
- Ați mărturisit că nu ați vorbit prea mult cu tatăl dumneavoastră despre cum s-a simțit în cei 20 de ani în care i-a fost interzis să scrie și a fost obligat să trăiască sub pământ și să curețe toalete publice. În ce mod v-a influențat viața și deciziile suferințele îndurate de Aì Qīng și generația lui?
- Trezirea mea a pornit de la preocupările tatălui meu cu privire la condiția umană și la justiția socială. Eforturile generației tatălui meu au eșuat în mod repetat. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru mine este că au trăit pentru anumite idealuri politice și au fost dedicați oamenilor și țării. Pentru generația mea, idealurile noastre nu se limitează la China, ci se referă mai degrabă la destinul omenirii: cum să fim în armonie cu natura în procesul de dezvoltare?
Această putere a naturii dispare în situația politică din China. În condițiile capitalismului actual, natura este în declin la nivel global, într-un ritm fără precedent în istoria omenirii
Problemele de astăzi, inclusiv războaiele, criza refugiaților, foametea și criza de mediu, sunt cauzate atât de țările în curs de dezvoltare, cât și de țările dezvoltate, începând cu stadiul inițial al colonialismului, al industrializării și până la globalizare. Profitul și concurența sunt venerate.
În cultura occidentală actuală predomină autoindulgența și satisfacția instantanee care nu cunosc limite. În cele din urmă, societatea umană va fi împinsă până la limită și va fi pusă în pericol
- Credeți că artiștii au datoria de a se exprima atunci când este vorba de regimuri politice opresive?
- Societatea umană se va confrunta întotdeauna cu diferite tipuri de opresiune. Indiferent de tipul de sistem politic, atât timp cât există ființe umane, va exista și opresiune. Doar că modalitățile de opresiune sunt diferite. În calitate de artist, nu este vorba doar de a avea o datorie. Mai degrabă, existența artei se întemeiază pe expresie și, mai ales, pe expresia neconstrânsă. Altfel, nu ar exista artiști și nici artă.
Arta și intelectualii există pentru a vorbi fără teamă despre lumea interioară și posibilitățile ideologice ale ființei umane. Autoritarismul, pe de altă parte, urmărește să reglementeze și chiar să elimine aceste posibilități pentru ca regimul să continue. Gândirea liberală și reflecțiile critice reprezintă o mare amenințare pentru autoritarism. Se poate spune că acestea se află la doi poli opuși.
