Interviu Exclusiv / Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României: «Cărţile şi sportul mi-au dat totul»
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru un dialog de 90 de minute cu Emil Constantinescu (71 de ani), şef al statului în perioada 1996-2000, în prezent preşedinte al Fundaţiei Române pentru Democraţie, n-ai nevoie decât de două apeluri telefonice şi întâlnirea e bătută în cuie. “Domn profesor”, cum îl strigă şi acum foştii studenţi la Geologie, ne-a întâmpinat cu un zâmbet subţire pe buze, mască provizorie pentru răspunsurile convenabile şi scut de fier pentru întrebările ascuţite.
Libertatea: Aţi urmărit Campionatul Mondial de handbal masculin? Am ocupat locul 19, cel mai slab din istorie...Emil Constantinescu: Printre picături. E păcat de ce s-a întâmplat. Eu am prins o echipă de handbal fabuloasă, băieţii aveau o bucurie extraordinară de a juca. Când au câştigat CM a doua oară (n.r. - 1964), am mers pe stadionul Republica, unde au fost prezentaţi şi premiaţi jucătorii.
Sunteţi încă subţirel. Ce sporturi aţi practicat în tinereţe?
Am avut o problemă pe care nici acum n-am rezolvat-o pe deplin. Nu ştiam ce să fac cu energia. Eram argint viu. Noaptea citeam, iar ziua alergam. La 14 ani aveam 1,78 metri, înălţime pe care o am şi acum. Astfel, încă din clasa a opta m-am îndreptat spre baschet. L-am practicat în mod organizat, la Locomotiva Piteşti, club care activa atunci în Divizia B. Asta mi-a schimbat viaţa, pentru că am învăţat să trăiesc, graţie cantonamentelor, în mod organizat.
Ca atlet, recrutat de clubul DinamoPână când aţi jucat?
Până în clasa a zecea, apoi am venit la Bucureşti, ca student la Facultatea de Drept. Se întâmpla în 1956. Am continuat ceva timp cu baschetul, apoi am trecut la volei. Echipa Universităţii activa în categoria Onoare. Am cunoscut cu adevărat viaţa de sportiv. După volei, am fost atras de atletism.
Aţi făcut din atletism o pasiune?
Am alergat, în anii ’60, la fond şi semifond. Am câştigat faza pe Universitate, faza pe sector. Am ieşit pe locul întâi şi am primit premiu o pereche de bascheţi de pânză şi un trening. A urmat faza pe Bucureşti, unde am reuşit performanţa vieţii: am terminat pe locul patru. Primul a fost Grecescu, campion naţional ani la rând. Reuşita mea n-a trecut neobservată. M-a recrutat Dinamo.
Aţi mers?
Da, dar nu m-am ţinut mult timp de atletism. Aveam 19 ani, eram în anul trei la Drept şi mi-am dat seama că viaţa de sportiv îmi cerea să renunţ la spectacole, la teatru, la cărţi. Nu voiam să ies un sportiv oarecare, aşa că am renunţat.
V-aţi dat seama că nu v-aţi fi putut realiza din sport?
Voiam să fiu cel mai bun în ceea ce făceam. La fotbal, de exemplu, băgam capul în bocancul adversarului, cum se spune. Dar nu eram cel mai bun. Aşa că mi-am văzut de şcoală. Plus că nu puteam accepta corecţiile fizice, foarte des întâlnite în sportul de performanţă.
Banul, singurul stimulent acceptatS-a renunţat la bătăi...
Pentru că a apărut un element care a schimbat total sportul. Banul! Înainte, singurul stimulent erau deplasările în străinătate, pentru că doar sportivii şi activiştii de partid, comuniştii, ieşeau peste hotare. Ceilalţi trăiau ca într-o închisoare. Acum, cum toată lumea poate să călătorească nestingherită, banul a rămas singurul stimulent acceptat în sport. Doar că ăsta e valabil doar pentru fotbalişti. Restul sportivilor nu sunt plătiţi atât de bine ca ei.
Ce i-a dat sportul lui Emil Constantinescu?
Tot ce am realizat în viaţă, de la cariera ştiinţifică la aceea de om în stat, datorez următoarelor două lucruri: cărţilor şi sportului. Ele mi-au dat totul. Sportul m-a învăţat să înţeleg spiritul de echipă, fără de care n-ai nici o şansă în viaţă. M-a îndrumat să mă subordonez echipei. Sportul, atletismul în special, m-a ajutat să-mi depăşesc limitele, să merg mai departe în momentele în care simţeam că nu mai pot continua. La alergări, aveam explozia de start, mi s-a spus că eram bun la viteză, pe distanţe de 100 de metri. Dar nu mi-a plăcut, pentru că această probă nu include gândirea şi voinţa. Alergi fără să gândeşti. Semifondul te obligă să-ţi gestionezi efortul, să ştii când să ataci.
Vorbiţi-ne despre o întâmplare neştiută, care să lege politica de sport...
Un episod necunoscut, petrecut în campania din 1992, s-a consumat într-o comună din apropierea Bucureştiului. După întâlnirea cu susţinătorii mei, am mers la un meci, pe stadion. Acolo am fost recunoscut şi am fost invitat să trag la poartă trei lovituri de la 11 metri. Partea amuzantă a fost că pe portar îl chema Iliescu. Am transformat toate penalty- urile, unul chiar la vinclu.
foto: Gabriel Miron
În vizită la fotbalişti
În 1998, înainte de CM, Emil Constantinescu a vizitat cantonamentul naţionalei, rămânând celebru momentul în care a încercat să jongleze cu un balon, dar a alunecat şi a căzut. “A fost un simplu incident. Un ziarist mi-a aruncat o minge şi am vrut să jonglez cu ea. Încălţările nepotrivite, nişte pantofi cu cuie, mi-au jucat feste. Am alunecat pe ciment şi asta a fost”, rememorează Constantinescu.
Le compătimeşte pe gimnaste
Emil Constantinescu are o slăbiciune pentru gimnaste: “Am o mare simpatie pentru micuţele sportive. Ele n-au copilărie. Pentru a fi cele mai bune, suportă rigori foarte dure. În gimnastică, după cum ştiţi, şi pedepsele sunt aspre. Sportivele acceptă aceste corecţii, pentru că există o anumită disciplină ce trebuie respectată”.
Citiţi în Libertatea de mâine ce crede Emil Constantinescu despre erotismul în fotbal
