Irina Neagu, expert GMF, despre noul context geopolitic din Caucaz: „Bucureștiul nu trebuie să aleagă între Washington și Bruxelles, ci poate contribui la apropierea celor două abordări”

Pentru a înțelege cum ar putea România să își crească influența în regiunea extinsă a Mării Negre, Libertatea a realizat un interviu cu Irina Neagu, manager de proiect, programul pentru Europa de Sud și Europa Extinsă, al think tank-ului american German Marshall Fund of the United States. 

Ar putea oare Armenia să devină poarta de intrare a Administrației Dan la Casa Albă? „Nu aș spune că Armenia poate deveni o „poartă către Casa Albă” pentru România, însă poate deveni un spațiu în care interesele economice și strategice ale României și ale Statelor Unite se intersectează tot mai mult. Pentru România, oportunitatea principală nu este una diplomatică, ci economică și strategică. Dacă proiectele de conectivitate regională avansează, firme românești din domenii precum infrastructura, transport, energie, construcții, logistică sau consultanță ar putea avea oportunitatea de a participa la proiecte care vor transforma regiunea. Desigur, acest lucru este departe de a fi garantat. Concurența va fi puternică. Din această perspectivă, Armenia nu reprezintă o cale de acces către Washington, ci mai degrabă un punct de convergență între interesul american pentru securitate și conectivitate în Caucazul de Sud și interesul României de a se integra mai profund în noile coridoare economice și strategice dintre Europa și Asia”, a explicat Irina Neagu. 

„Distanțarea Armeniei de Rusia este una graduală și pragmatică, nu una abruptă”

Libertatea: Cât de influentă mai este Rusia în Armenia și cum influențează Kremlinul alegerile parlamentare care vor fi peste câteva zile? Cum se manifestă influența rusă în plan intern?
Irina Neagu: Rusia rămâne un actor important în Armenia, însă influența sa nu mai este la fel de dominantă precum în trecut. Timp de decenii, Moscova a reprezentat principalul garant al securității Armeniei și a exercitat o influență semnificativă asupra economiei, sectorului energetic și unor segmente ale spațiului politic și mediatic. Astăzi, multe dintre aceste pârghii există în continuare, însă capacitatea Rusiei de a modela unilateral evoluțiile din Armenia este considerabil mai redusă. Cea mai importantă schimbare este legată de percepția publică. În discuțiile pe care le-am avut cu oficiali, reprezentanți ai opoziției, experți și membri ai societății civile, a apărut constant aceeași idee: dezamăgirea față de rolul jucat de Rusia în ultimii ani, în special în contextul conflictului din Nagorno-Karabakh. 

Pentru mulți armeni, experiențele recente au ridicat semne de întrebare cu privire la fiabilitatea Rusiei ca partener strategic și garant de securitate. Această erodare a încrederii este probabil una dintre cele mai importante transformări geopolitice din Armenia ultimului deceniu. Totuși, distanțarea Armeniei de Rusia este una graduală și pragmatică, nu una abruptă. Erevanul și-a suspendat participarea activă în cadrul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, a obținut retragerea grănicerilor ruși de la aeroportul Zvartnots și și-a diversificat parteneriatele de securitate prin cooperarea cu Franța și prin achiziții de armament din India. Cu toate acestea, Armenia continuă să facă parte formal atât din OTSC, cât și din Uniunea Economică Eurasiatică, Rusia menține o bază militară pe teritoriul armean, iar companiile ruse controlează în continuare active strategice importante.

În perspectiva alegerilor, influența Kremlinului se manifestă mai ales indirect. În primul rând, prin operațiuni informaționale și campanii de influență care încearcă să transforme scrutinul într-o dezbatere despre orientarea geopolitică a Armeniei. În al doilea rând, prin pârghiile economice pe care Rusia le păstrează, inclusiv în domeniul energiei, comerțului și migrației forței de muncă. În al treilea rând, prin susținerea unor narațiuni care pun sub semnul întrebării beneficiile apropierii Armeniei de Uniunea Europeană și Statele Unite și accentuează costurile unei eventuale îndepărtări de Moscova. În același timp, este important să observăm că peisajul politic armean s-a schimbat semnificativ. Chiar și o parte a opoziției care îl critică dur pe premierul Nikol Pașinian nu mai susține automat o apropiere de Rusia. Există figuri politice care promovează relații mai strânse cu Statele Unite, susțin proiecte de conectivitate precum TRIPP și privesc favorabil aprofundarea cooperării cu Uniunea Europeană. Acest lucru sugerează că dezbaterea politică internă nu mai este despre alegerea între Rusia și Occident, ci despre gradul și ritmul diversificării parteneriatelor externe ale Armeniei.

Rusia rămâne un actor influent în Armenia, însă nu mai operează din poziția aproape hegemonică pe care o avea în trecut. Kremlinul încearcă să își conserve influența într-o țară care își regândește treptat relațiile externe și care caută să își construiască o politică externă mai diversificată. Din această perspectivă, alegerile nu reprezintă doar o competiție politică internă, ci și un test privind direcția strategică pe care Armenia o va urma în anii următori.

„Ruta Trump”, proiectul de care e legat viitorul Armeniei

– Administrația Trump acordă multă atenție Armeniei, având în vedere noul proiect geostrategic armeano-american, intitulat Ruta Trump, demarat anul trecut. În ce stadiu se mai află acest proiect și ce șanse sunt ca acest coridor să se construiască?
– Proiectul este astăzi mult mai avansat decât era în urmă cu un an. Ceea ce inițial părea mai degrabă o idee politică începe să capete consistență instituțională și sprijin diplomatic. Un semnal important a venit recent odată cu vizita la Erevan a Secretarului de Stat american Marco Rubio, în cadrul căreia au fost semnate acordul-cadru TRIPP, o cartă de parteneriat strategic și înțelegeri privind cooperarea în domeniul mineralelor critice. Aceste evoluții sugerează că Washingtonul privește Armenia tot mai mult ca pe un actor relevant într-o strategie regională mai amplă, care conectează Europa, regiunea Mării Negre, Caucazul de Sud și Asia Centrală. Totuși, aș evita să descriu „Ruta Trump” ca pe un proiect de infrastructură deja conturat sau garantat. Mai degrabă, asistăm la o schimbare de paradigmă. Timp de decenii, Armenia a fost percepută în principal prin prisma conflictelor și a vulnerabilităților sale de securitate. Astăzi, ea începe să fie văzută și ca un potențial hub de tranzit și conectivitate regională. Această transformare nu are doar o dimensiune economică; Statele Unite rămân un actor important în Caucazul de Sud și continuă să sprijine consolidarea instituțiilor, cooperarea regională și reziliența statelor din regiune, elemente considerate esențiale pentru stabilitate, securitate și conectivitate pe termen lung.

Interesul strategic crescut pentru Armenia este rezultatul convergenței a două evoluții majore. Pe de o parte, războiul Rusiei împotriva Ucrainei a determinat Europa și partenerii săi să regândească rutele comerciale, securitatea energetică și lanțurile de aprovizionare. Pe de altă parte, progresele înregistrate în procesul de pace dintre Armenia și Azerbaidjan au creat oportunități de cooperare și conectivitate care păreau imposibile din punct de vedere politic cu doar câțiva ani în urmă. Împreună, aceste transformări au crescut semnificativ relevanța Armeniei atât pentru Washington, cât și pentru Bruxelles. 

În ceea ce privește viitorul coridorului, succesul său va depinde în primul rând de evoluțiile politice. Continuarea procesului de pace, normalizarea relațiilor regionale, redeschiderea conexiunilor de transport și menținerea sprijinului internațional vor fi factori decisivi. Construirea infrastructurii este, de regulă, partea mai simplă. Provocarea reală constă în crearea unui mediu politic suficient de stabil pentru ca aceste proiecte să funcționeze într-o regiune marcată încă de tensiuni și interese geopolitice concurente. Comparativ cu acum un an, șansele de materializare sunt fără îndoială mai mari. Însă adevărata miză depășește existența unui singur coridor. Ceea ce se schimbă cu adevărat este poziția Armeniei pe harta geopolitică a regiunii: de la un actor aflat la periferia marilor proiecte regionale la unul care începe să ocupe un loc central în discuțiile despre conectivitate, securitate și echilibrul strategic în regiunea extinsă a Mării Negre și a Caucazului de Sud.

Rolul României în Caucazul de Sud

– Cum ar putea România să își crească influența în regiunea extinsă a Mării Negre, jonglând între interesele americane și cele europene? Există, la acest moment, tensiuni regionale geopolitice între UE și SUA în privința coridoarelor de interconectivitate strategice?
– Oportunitatea României este să se poziționeze nu doar ca stat riveran la Marea Neagră, ci ca un actor-cheie al noilor coridoare de conectivitate care leagă Europa de Caucazul de Sud și Asia Centrală. După invazia Rusiei în Ucraina, conectivitatea nu mai este doar o chestiune economică, ci una profund geopolitică. Europa caută să își diversifice rutele comerciale, energetice și logistice, reducând dependența de traseele vulnerabile la influența sau presiunile rusești. România pornește cu câteva avantaje importante: Portul Constanța, rolul său esențial în sprijinirea Ucrainei și Republicii Moldova, participarea la Inițiativa Celor Trei Mări și contribuția tot mai importantă la securitatea regiunii Mării Negre. 

În plus, găzduirea viitorului Hub de Securitate Maritimă al Uniunii Europene la Constanța îi consolidează profilul atât ca furnizor de securitate, cât și ca punct de conectare regională. Mai important însă, România trebuie să înceapă să se privească mai puțin ca un stat de frontieră și mai mult ca un stat-coridor. Dacă în trecut Marea Neagră era analizată aproape exclusiv prin prisma securității, astăzi ea devine un spațiu unde se intersectează infrastructura, energia, comerțul, tehnologia și competiția geopolitică. Acest lucru oferă României șansa de a depăși statutul tradițional de flanc estic al NATO și de a deveni o platformă de legătură între Uniunea Europeană, Ucraina, Republica Moldova, Caucazul de Sud și Asia Centrală.

În ceea ce privește relația dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, nu cred că putem vorbi despre o competiție strategică majoră. Există o convergență semnificativă de interese: atât Bruxellesul, cât și Washingtonul susțin dezvoltarea unor rute de conectivitate mai puternice între Europa și Asia prin regiunea Mării Negre și Caucazul de Sud. Diferențele apar mai degrabă la nivelul instrumentelor și al priorităților. Uniunea Europeană pune accent pe inițiative precum Global Gateway, integrarea economică și armonizarea normelor, în timp ce Statele Unite privesc tot mai mult aceste proiecte prin prisma rezilienței strategice, a accesului la minerale critice și a competiției geopolitice cu Rusia și China.

Pentru România, aceasta nu este o dilemă, ci o oportunitate. Bucureștiul nu trebuie să aleagă între Washington și Bruxelles, ci poate contribui la apropierea celor două abordări. Dacă va reuși să devină punctul de întâlnire dintre investițiile europene în infrastructură, inițiativele de securitate din regiunea Mării Negre și interesul strategic american pentru conectivitate, România își poate crește considerabil influența regională. Riscul real nu este să fie prinsă între Statele Unite și Uniunea Europeană, ci să fie ocolită de noile proiecte de conectivitate. Miza pentru București este să se asigure că viitoarele coridoare dintre Europa și Asia trec prin România și îi consolidează poziția în noua arhitectură strategică a regiunii.

Procesul de pace între Armenia și Azerbaidjan, la testul de rezistență

– În ce etapă se află procesul de pace între Armenia și Azerbaidjan?
– Procesul de pace dintre Armenia și Azerbaidjan se află, probabil, în cea mai avansată etapă de la încheierea primului război din Nagorno-Karabakh. Cea mai importantă evoluție este că discuția nu mai este despre posibilitatea păcii, ci despre modul în care aceasta poate fi implementată. Textul acordului de pace a fost finalizat, dialogul diplomatic continuă, iar un indicator simbolic, dar extrem de relevant, este faptul că acesta a fost primul an din ultimele trei decenii fără victime raportate la frontiera armeno-azeră. Pentru o regiune marcată de confruntări recurente și episoade de escaladare, acesta reprezintă un semn clar de progres.

Totuși, cele mai dificile provocări abia acum încep. Negocierile politice trebuie transformate în realități pe teren: delimitarea și demarcarea frontierei, redeschiderea rutelor de transport, măsurile de consolidare a încrederii și acceptarea compromisurilor de către ambele societăți. Experiența altor procese de pace arată că semnarea unui acord este adesea mai ușoară decât implementarea și menținerea lui pe termen lung. Momentul actual este important și pentru că pacea a devenit parte a unei transformări strategice mai ample a Armeniei. După pierderea Nagorno-Karabakhului în 2023, Erevanul și-a accelerat eforturile de diversificare a parteneriatelor externe, de reducere a dependenței de Rusia și de normalizare a relațiilor cu vecinii săi. Premierul Nikol Pașinian a susținut constant că securitatea și prosperitatea pe termen lung a Armeniei depind de adaptarea la noile realități regionale și de asumarea unor compromisuri dificile, dar necesare. 

Din acest motiv, dezbaterea politică internă din Armenia este strâns legată de procesul de pace. Susținătorii guvernului văd normalizarea relațiilor ca pe o oportunitate de a obține mai multă securitate, investiții și integrare regională. Oponenții consideră însă că Armenia a făcut concesii prea mari fără a primi garanții suficiente în schimb. În realitate, disputa politică nu este despre necesitatea păcii, ci despre condițiile în care aceasta ar trebui construită. Un alt element important este schimbarea contextului internațional. Statele Unite, Uniunea Europeană și alți parteneri externi sunt astăzi mai implicați în susținerea procesului de normalizare decât au fost în ultimele decenii. În paralel, influența Rusiei asupra regiunii s-a redus semnificativ comparativ cu perioada anterioară anului 2020. Acest lucru creează noi oportunități pentru avansarea negocierilor, dar și noi calcule geopolitice pe care atât Armenia, cât și Azerbaidjanul trebuie să le gestioneze cu atenție. 

Per ansamblu, există motive pentru un optimism prudent. Riscul unui nou război de amploare este mai redus decât în urmă cu câțiva ani, iar cadrul politic necesar pentru pace este în mare măsură conturat. Întrebarea esențială nu mai este dacă pacea este posibilă, ci dacă cele două guverne pot transforma înțelegerile diplomatice într-o normalizare durabilă și dacă pot convinge societățile că beneficiile cooperării sunt mai mari decât costurile confruntării permanente. În multe privințe, următorii ani vor decide dacă regiunea intră cu adevărat într-o eră postconflict sau dacă rămâne blocată într-o pace fragilă și incompletă.

„Nu cred că România este în poziția de a deveni un mediator formal între Turcia și Armenia”

– Poate România să joace rolul de mediator pentru normalizarea relațiilor dintre Turcia și Armenia?
– Nu cred că România este în poziția de a deveni un mediator formal între Turcia și Armenia. Procesul de normalizare dispune deja de mecanisme proprii de dialog, de emisari speciali și de implicarea directă a actorilor relevanți. O întrebare mai utilă este dacă România poate contribui la succesul acestui proces și dacă poate valorifica oportunitățile pe care acesta le creează. Miza normalizării dintre Armenia și Turcia depășește cu mult relația bilaterală dintre cele două state. Timp de peste trei decenii, frontiera închisă a fost unul dintre simbolurile divizării și izolării din Caucazul de Sud. O eventuală redeschidere ar putea genera efecte economice și strategice importante, de la creșterea schimburilor comerciale și a mobilității până la consolidarea conectivității regionale. În acest sens, evoluții recente precum permiterea tranzitului mărfurilor armene prin rețeaua feroviară turcă sau discuțiile privind reluarea conexiunilor feroviare sugerează că procesul începe să producă rezultate concrete, dincolo de declarațiile politice.

Normalizarea relațiilor dintre Armenia și Turcia trebuie privită și în contextul mai larg al transformărilor din Caucazul de Sud. Ea este strâns legată de procesul de pace dintre Armenia și Azerbaidjan și de eforturile de integrare regională care au căpătat un nou impuls în ultimii ani. Chiar dacă există încă dezbateri interne în Armenia cu privire la ritmul și condițiile normalizării, tot mai mulți actori politici recunosc că reducerea izolării regionale și dezvoltarea unor relații funcționale cu vecinii reprezintă o condiție importantă pentru securitatea și prosperitatea pe termen lung a țării. Din această perspectivă, contribuția României nu constă atât în mediere, cât în susținerea unui cadru regional care să transforme normalizarea în beneficii economice și strategice concrete. Pe măsură ce regiunea Mării Negre devine tot mai importantă pentru conectivitatea dintre Europa, Caucazul de Sud și Asia Centrală, România are oportunitatea de a se afirma ca un actor relevant în această arhitectură emergentă.

Prin Portul Constanța, investițiile în infrastructura de transport și energie, precum și prin implicarea sa în inițiativele europene și regionale de conectivitate, România poate contribui la consolidarea noilor legături dintre Europa și Caucazul de Sud. În acest sens, Bucureștiul poate fi mai degrabă un facilitator al integrării regionale decât un mediator politic propriu-zis.

În definitiv, succesul normalizării dintre Armenia și Turcia nu va depinde de un singur mediator, ci de capacitatea întregii regiuni de a transforma oportunitățile politice actuale în proiecte concrete de cooperare. Pentru România, cea mai mare oportunitate este să se poziționeze ca parte a acestei noi geografii economice și strategice care începe să prindă contur între Marea Neagră, Caucazul de Sud și Asia Centrală.

– Poate deveni Armenia o poartă de intrare a României către Casa Albă? 
– Nu aș spune că Armenia poate deveni o „poartă către Casa Albă” pentru România, însă poate deveni un spațiu în care interesele economice și strategice ale României și ale Statelor Unite se intersectează tot mai mult. Pentru România, oportunitatea principală nu este una diplomatică, ci economică și strategică. Dacă proiectele de conectivitate regională avansează, firme românești din domenii precum infrastructura, transport, energie, construcții, logistica sau consultanța ar putea avea oportunitatea de a participa la proiecte care vor transforma regiunea. Desigur, acest lucru este departe de a fi garantat. Concurența va fi puternică.

Din această perspectivă, Armenia nu reprezintă o cale de acces către Washington, ci mai degrabă un punct de convergență între interesul american pentru securitate și conectivitate în Caucazul de Sud și interesul României de a se integra mai profund în noile coridoare economice și strategice dintre Europa și Asia. Pe măsură ce Statele Unite acordă o atenție tot mai mare regiunii, experiența României în domenii precum securitatea la Marea Neagră, cooperarea regională și integrarea europeană poate deveni tot mai relevantă. În fond, adevărata oportunitate nu este ca Armenia să deschidă României ușa către Casa Albă, ci ca transformările din Caucazul de Sud să creeze noi domenii de cooperare între București și Washington și noi oportunități pentru firmele și infrastructura românească de a participa la proiectele de conectivitate care încep să prindă contur în regiune.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE