Scriitorul de Nobel Orhan Pamuk: De ce seamănă și de ce diferă epidemia noastră de cele din trecut. ”Teama comună de moarte ne scoate din singurătate”

”De-a lungul istoriei omenești și literare, ce a făcut ca pandemiile să semene între ele a fost nu atât similitudinea virusurilor și a germenilor, cât faptul că răspunsul nostru inițial a fost mereu același”, observă Orhan Pamuk, care dezvăluie că el însuși scrie o carte despre epidemia de ciumă din 1901, pentru care s-a documentat îndelung, cu operele predecesorilor săi.

Răspunsul inițial la izbucnirea unei pandemii a fost mereu acela de negare. Guvernele naționale sau locale au acționat mereu cu întârziere, au distorsionat faptele și au manipulat cifrele pentru a nega existența epidemiei.

Orhan Pamuk:

Unul dintre exemple este cel oferit de Daniel Defoe în romanul său ”Jurnal din Anul Ciumei”, în care povestește cum autoritățile locale din Londra încercau să reducă numărul oficial al deceselor de ciumă din 1664, înregistrând oficial o altă cauză a morții.

Un alt exemplu este cel ilustrat de scriitorul italian Alessandro Manzoni în romanul său ”Logodnicii”, unde vorbește despre furia populației locale din Milano în timpul epidemiei de ciumă din 1630.

De ce furie? Pentru că guvernatorul milanez ignoră pericolul și refuză chiar să anuleze petrecerea organizată în cinstea unui prinț. Manzoni arată în continuare că ciuma se răspândește rapid, deoarece măsurile restrictive sunt insuficiente, aplicarea lor este prea relaxată și cetățenii nu le respectă.

O furie împotriva sorții

Dar, scrie Pamuk, cei mai buni scriitori, precum Defoe și Camus, le arată cititorilor că în spatele valului de furie se află și altceva decât politică.

Romanul lui Defoe ne arată că în spatele furiei fără limite se află și o mânie împotriva sorții, împotriva unei voințe divine care este martoră și probabil chiar încurajează toată această moarte și suferință omenească, o furie împotriva instituțiilor de religie organizată care nu par prea sigure de felul în care ar trebui să abordeze situația.

Orhan Pamuk:

O altă reacție obișnuită a oamenilor la pandemii, observă Pamuk, pare să fi fost mai mereu răspândirea de zvonuri și informații neadevărate.

”În timpul pandemiilor, zvonurile erau alimentate de lipsa de informații și de incapacitatea oamenilor de a vedea întregul tablou”, scrie el.

Atât Defoe, cât și Manzoni vorbesc, de altfel, despre nevoia oamenilor din trecut de a afla cât mai multe informații despre ce se întâmplă în alte cartiere, în alte orașe, pentru a-și forma o imagine cât mai completă.

O boală mereu străină

În lipsa acestor informații, scrie Pamuk, imaginația este cea care oferea fricii fiecărui om o voce individuală. Vocile răspândeau zvonuri, iar zvonurile din timpul pandemiilor făceau de cele mai multe ori referire la sursele și originea bolii.

”La mijlocul lui martie, pe măsură ce panica și frica se răspândeau în Turcia, managerul băncii mele din Cihangir, cartierul din Istanbul în care locuiesc, mi-a spus cu un aer de cunoscător că treaba asta era răspunsul Chinei pentru SUA și pentru restul lumii”, scrie Pamuk.

Aceleași observații erau făcute și pe vremuri.

”Asemenea răului însuși, bolile au fost mereu portretizate ca venind din afară. Au lovit în altă parte și acei oameni nu luat suficiente măsuri pentru a le opri. În relatarea sa despre ciuma care a ajuns în Atena, Tucidide a început prin a menționa că epidemia a izbucnit undeva departe, în Etiopia și Egipt”, observă scriitorul turc.

Iar exemplele continuă.

”Marcus Aurelius i-a învinuit pe creștinii din Imperiul Roman pentru epidemia de variolă, deoarece nu se alăturau ritualurilor de slăvire a zeilor romani. Iar în timpul epidemiilor care au urmat, evreii au fost acuzați că au otrăvit puțurile de apă atât în Imperiul Otoman, cât și în Europa creștină”, mai scrie Pamuk.

”Ca și cum ne-am urmări propria înmormântare”

Avantajul nostru în fața strămoșilor confruntați cu epidemiile este acela că avem un volum uriaș de informații credibile. Dar chiar acest atu, observă scriitorul, face ca teama atât de puternică și justificată să fie mai diferită.

”Teroarea noastră este mai puțin alimentată de zvonuri și mai mult de informații corecte. Nu avem nevoie de imaginație pentru a ne teme de ce e mai rău. Vedem clipurile video cu convoaiele de camioane militare care transportă trupurile din micile orașe italiene către crematoriile din apropiere ca și cum ne-am urmări propria înmormântare”, scrie Pamuk.

Teroarea pe care o simțim, mai observă scriitorul turc, dezvăluie în același timp cât de neașteptat de asemănătoare sunt viețile noastre fragile.

Teama de moarte ne face să ne simțim singuri, dar recunoașterea faptului că toți simțim aceeași frică ne scoate din singurătate. Faptul că toată omenirea, din Thailanda până în New York, ne împărtășește temerile despre unde și cum să purtăm o mască de pildă, sau despre cum să procedăm cu mâncarea cumpărată de la supermarket ori despre cum să ne autoizolăm, ne reamintește constant că nu suntem singuri. Nu mai suntem împietriți de frica noastră. Și descoperim în ea o smerenie care încurajează înțelegerea reciprocă.

Orhan Pamuk:

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE