Copiii diasporei. Povestea românului care a inventat masca inteligentă. „Nu sunt mai deștept ca alții, dar în Italia am avut șansa să fac cercetare”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Avea doi ani când Viorel a plecat cu părinții săi dintr-un sat de lângă Sighetu Marmației într-o comună de lângă Marea Adriatică, în Italia. 1.500 km pentru o viață „cu mai mult respect”, s-au gândit atunci părinții lui. Și s-a adeverit. Deși a trăit într-un orășel, „tot ca un sat”, asta nu i-a redus accesul la o educație de calitate. Zecile de ore petrecute în laboratorul liceului din Jesi i-au adus tânărului român o invenție care a ținut paginile ziarelor în Italia: masca de protecție care-și schimbă culoarea când nu mai filtrează eficient.
Cuprins:
Viorel Ionuț Bohotici are 19 ani, părul vâlvoi și un zâmbet până la urechi. E vesel în fața camerei de la laptop și se amuză de fiecare dată când mai stâlcește câte un cuvânt în română. Apoi își cere scuze și devine serios: „De când m-am mutat la Torino, nu am mai vorbit așa des românește”.
Tânărul e acum student în anul I la inginerie electronică la Politehnica din Torino. Un drum de peste 5 ore îl desparte de casa părintească din Jesi, provincia Ancona, acolo unde a crescut și a învățat. Un alt drum de 16 ore îl desparte de casa bunicilor din Berbești, județul Maramureș. Acolo unde se întoarce în fiecare vară cu drag și nostalgie.
Invenția care l-a făcut „aproape vedetă”
„Mă simt ca o mică vedetă, dar eu sunt un băiat normal”, spune Viorel din fața laptopului în conversația pe care o purtăm la distanță prin videocall. A fost greu să-l prind disponibil între cursurile de la facultate și interviurile TV pe care le-a tot dat, în România și în Italia. L-au văzut bunicii de acasă, tocmai din Berbești, de lângă Sighet. „Bunica a fost foarte fericită, a înțeles, în sfârșit, ce fac aici.”
Viorel și-a petrecut pandemia mai mult în laboratorul de la liceul său, acolo unde a studiat reacția biochimică a unor enzime și a pus bazele unui dispozitiv care poate fi folosit în mai multe sectoare. Un senzor care, aplicat pe o mască de protecție, face ca aceasta să-și schimbe culoarea când nu mai e eficientă.
A fost un proiect cu care s-a prezentat în fața profesorilor săi la „examenul maturității”, echivalentul Bacalaureatului în România. Toți au fost surprinși de realizarea sa. „Este o adevărată teză de licență”, i-au spus aceștia.
Când a înțeles că funcționează, a depus o cerere pentru obținerea brevetului. Acum urmează să o prezinte la Dubai Expo pe 18 februarie și speră ca investitorii să-i facă invenția palpabilă pentru întreaga lume și să „ne ajute să ieșim mai repede din pandemie”.
Oricum, nu s-a așteptat să aibă atâta succes, mai multe companii din Italia l-au contactat deja pentru a produce în serie această mască. Ba chiar și o firmă din Polonia s-a arătat interesată de masca inteligentă.
O invenție la fel de bună pentru alimentele expirate
Dar dispozitivul inventat de el poate fi aplicat și într-un alt sector decât cel sanitar. „Ne-am concentrat toți pe masca anti-Covid, dar eu cred că dispozitivul e foarte util pentru sectorul alimentar”, explică Viorel.
Acesta își schimbă culoarea când un aliment este degradat și nu mai poate fi consumat.
I-a venit ideea dintr-o problemă personală de care tânărul se amuză: „Mereu deschideam câte un sos și-l lăsam în frigider și după mai multe zile voiam să mai mănânc din el, dar nu știam dacă mai e bun sau dacă mă pot îmbolnăvi. Acest dispozitiv poate preveni infecții alimentare, dar ne-ar ajuta să evităm și risipa de mâncare.”
De fapt, Viorel a fost de mic atras de sectorul alimentar și nu e la prima lui invenție. Avea 18 ani când a câștigat împreună cu echipa sa premiul la cel mai important concurs de cercetare pentru tineri din Italia: cu un studiu despre făină. Apoi, în pandemie, a brevetat o altă invenție: un dezinfectant universal care e util mai ales în magazine și în încăperi în care există un flux intens de oameni.
Dar tânărul al cărui nume le dă bătăi de cap profesorilor italieni e plin de idei. „Le scriu pe bilețele și le pun într-o… cum îi zice… pușculiță!”. Are planuri mari cu cel puțin una dintre ideile din pușculiță: să recicleze un material la infinit. „Dar nu pot să vă spun care material, că îmi pot fura alții ideea.” Râde zgomotos.
„Mami m-a pus pe strada asta”
Viorel se autodescrie ca fiind „un caracter care dă totul la maximum în orice face”. „Cred că am asta de la mami, că ea m-a pus pe strada asta și îmi place.” Strada de care vorbește e visul pe care părinții lui – migranți din România - l-au avut pentru unicul lor fiu: să ajungă doctor.
Părinții lui Viorel au plecat din România încă din 2002, în ceea ce specialiștii numesc „al doilea val de migrare postdecembristă”, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Un val care s-a intensificat ca urmare a eliminării obligativității vizelor pentru spațiul Schengen pentru români începând de la 1 ianuarie 2002. Cei mai mulți au emigrat în perioada 2002-2006 în Italia și Spania, țări care atrăgeau forța de muncă din România.
Părinții lui Viorel nu lucrează în vreun domeniu conex pasiunilor lui. Sunt oameni care au muncit toată viața lor „pentru un trai mai bun”. Tatăl e șofer de camion, iar mama e bucătăreasă.
„Dar și-au dorit să-mi ofere mai multe perspective, mai mult respect”, explică tânărul decizia alor lui de a pleca peste granițe.
Șansa pe care i-a oferit-o educația în Italia
Într-o zi, încă de mic, Viorel le-a spus însă că nu vrea să fie doctor. Dar a rămas totuși pe „strada” pe care l-a pus mama sa și a început să se îndrăgostească de cercetare. A studiat la liceu biotehnologie sanitară și a învățat intens la materii precum biologie, chimie și anatomie.
În Italia am avut foarte multe oportunități în domeniul cercetării și nici Italia nu e cea mai înaltă la capitolul ăsta, ca Germania sau Marea Britanie, dar România e chiar la coadă. Aici am lucrat în liceu într-un laborator pe care nici unele facultăți nu-l au.Viorel, inventator și student în Torino:
Orele investite în proiectele și invențiile sale s-au petrecut acolo, în acel laborator, după cursuri. Nu știe dacă învățământul din România i-ar fi dat aceeași șansă.
„Eu nu sunt mai inteligent decât prietenii mei sau alți tineri de vârsta mea. Eu am avut însă oportunități față de ei. Cred că oricare ar fi putut face ce am făcut eu, cu sprijin și puțin sacrificiu.”
Când vorbește cu prietenii lui din România, își dă seama că mulți dintre ei n-au avut aceleași șanse ca el. „Ei sunt mai buni la informatică, eu sunt mai bun la chimie și biologie. Dar unii dintre ei au trebuit să-și întrerupă studiile ca să se angajeze.” A văzut cum lipsa de acces la educație sau chiar la sport i-a oprit de timpuriu pe unii dintre prietenii lui.
„Aici, chiar și într-un sat, dacă vrei să faci fotbal, ai cluburi de copii, terenuri unde să joci, ai oportunități. În România, nici în sport nu ai foarte multe șanse dacă nu ești dintr-un oraș mare”, conchide Viorel.
La vârsta lui, e încă un copil curios. A intrat pe un alt drum acum: al ingineriei electronice, „despre care nu știu foarte multe, dar e o provocare.” Cercetarea și invențiile înseamnă că nu se plictisește niciodată. Mereu e ceva nou ce poate descoperi singur.
Chiar dacă știe că nu va fi ușor, vrea ca „strada” lui să ajungă până la Massachusetts Institute of Technology (MIT) în SUA.
„România îmi lasă un gol în stomac”
Deși planurile lui zboară tot mai departe de România, gândurile lui se întorc des către colțul în care s-a născut: satul bunicilor lui.
„În fiecare august am fost în vizită la bunici. Îmi petrec zilele mai ales cu prietenii mei din România cu care vorbesc des”, spune Viorel. N-a fost niciodată în București, a vizitat câteva locuri din Transilvania și „castelul lui Dracula”. Dar când pleacă din țară simte un gol în stomac ca o călătorie turbulentă cu avionul.
Ce imagine îți vine în minte când te gândești la România? îl întreb.
Bunicul a lucrat cu lemnul și a făcut o poartă mare la casă. Și când mă gândesc la țară, văd cum se închide poarta aia și de-o parte și de alta a ei toată lumea lăcrimează când plec. Viorel:
E nostalgia unei copilării scurte în România și a zilelor de vară petrecute aici. Dar Viorel nu s-ar întoarce în țară, nu încă, poate „dacă situația ar fi mai bună în România”. Părinții lui însă ar fi plecat de mulți ani înapoi. Dar nu pot atât timp cât el are nevoie de susținerea lor pentru anii de facultate. „Ai mei sunt încă aici pentru mine, altfel ar pleca înapoi oricând.”
„N-a contat că sunt român sau italian”
Viorel nu și-a luat încă cetățenia de italian, „pentru că e multă birocrație și nu m-am ocupat”. În acte e doar român. În viața lui, însă, nu a simțit niciodată că e mai mult român decât italian. Sau invers. Poate doar când vine vorba de mâncare: „iubesc mâncarea italiană. Cea din România e cam grasă!” se încruntă la cameră când se gândește la paste versus tochitură.
Dincolo de glume, însă, pe Viorel nu prea l-a interesat de unde vin prietenii sau colegii lui de școală. „M-am așezat cum s-a nimerit, fie că era român, italian sau albanez.”
Spune că tocmai d-asta n-a simțit nici discriminare. „Poate când eram mai mic sau poate pentru părinții mei, dar nu-mi amintesc vreun incident personal. Astăzi lucrurile astea nu contează pentru mine sau pentru prietenii și profesorii mei.”
E și italian, și român. E un cetățean european. Un student ambițios în Torino. Un tânăr care vrea să-și deschidă un start-up alături de Paolo și Vittorio, colegii lui din micul apartament pe care-l împart la facultate. Locul de unde încep multe povești care ajung să schimbe lumea.
